De luni pînă joi, Liga 1 se joacă în Tudor

Dacă tot alergau după minge cît e ziua de lungă, studenții cazați în Campus „Tudor Vladimirescu” s-au gîndit să-i dea un scop acestei alergături și s-au pus de acord să-și organizeze un campionat între cămine. Acum, după cinci ani de cînd această idee a prins formă, băieții nu numai că au devenit din ce în ce mai competitivi, dorind să păstreze „onoarea căminului” din care fac parte, dar au reușit să se organizeze mai bine decît o făceau înainte. Sînt acum echipe din fiecare cămin, toate pregătite să-și înfrunte adversarii și să impresioneze publicul.

Dacă unii încă mai bat mingea pe maidan sau își dau pase paș­nic­e pe asfaltul dintre căminele care le-au devenit case, băieții din „Tudor Vla­di­mirescu” au renunțat la astfel de „co­­pilării” și s-au decis că-i vremea să pu­nă lumea la cale și să-și an­tre­ne­ze așa cum trebuie spiritul com­pe­­titiv. Asfaltul e de domeniul trecu­tu­lui, iar dacă gazonu-i umed și cram­­poa­nele rămîn adînc înfipte în el, își iau echipamentul și se mută pe te­re­nul acoperit, unde joacă fotbal cît e zi­ua de lungă. Jambierele albe le a­co­pe­ră genunchii, pantalonii scur­ți stau lă­lîi pe picioare, iar tricourile, de­ja îm­bibate în transpirație, li se lip­esc de piele în timp ce aleargă ne­o­bo­siți din­tr-o parte în alta cu ochii țin­tă pe mingea care ba se ros­to­go­leș­te mol­com pe suprafața gru­n­joa­să a te­re­nu­lui, ba țîșnește prin aer ca o ra­che­tă de mare viteză.

„N-a fost, bă, mereu așa. Ce? Eu n-am rupt asfaltu’ în primu’ an de fa­cultate? Dacă-mi plăcea să joc par­că mai conta pe unde jucam”, îi spu­ne Paul băiatului care stă liniștit lîn­gă el, trăgînd agale din țigara care a­proape se stinge. Paul e îmbrăcat în­tr-o geacă groasă de fîș, lungă pînă la genunchi. A venit să-i vadă pe co­legii lui de cămin pentru că lui „i-a trecut vremea”, așa cum măr­tu­ri­seș­te zîmbind, mîngîindu-și constant bar­ba blondă. A fost unul dintre pri­mii studenți care au participat la „Cam­pionatul de Fotbal între Că­mi­ne”, pe vremea cînd n-avea ni­me­ni inscripționat pe spatele tricourilor nu­mărul căminelor din care fă­ceau parte, ci doar purtau niște maiouri co­­lorate care să-l ajute pe arbitru să di­ferențieze echipele. 2013 a fost a­nul în care pasiunea băieților pentru fot­bal a luat forma unei competiții ca­­re, la început, nu era decît una a­mi­­cală, ce-i ajuta să se cunoască în­tre ei și să-și dezvolte abilitățile spor­tive. Jucau neîntrerupt pe terenul mic de lîngă căminul T10, iar min­gi­le de fotbal „le împrumutau” din sa­la de sport a universității. „Parcă e­ram sponsorizați de PSD. Aveam ma­ieuri din plasă roșie, iar după cî­teva minute de alergat dincolo-n­coa­ce, începeau să se asorteze cu fe­țe­le noastre”, își amintește Paul și iz­buc­nește în rîs.

Acum, pe terenul acoperit de lîn­gă căminele T15 și T16, nimic nu-i mai oprește pe noii jucători, poate doar troienele de zăpadă care le mai taie cheful din cînd în cînd. Își în­căl­zesc fiecare oscior înainte să în­cea­pă meciul și stau mîndri, cu pieptul în față, privindu-și cu încîntare sus­ți­nă­torii care-i încurajează de pe mar­gini. Sînt, momentan, singurii stu­den­ți din România care au reușit să-și organizeze propriul campionat de fotbal și nu pot decît să se mîn­dreas­că cu asta.

Fă-ți echipă, Păulică!

Pe băncile care încojoară te­re­nul stau înfofoliți, în geci groase, specta­torii. Dau indicații și-i dojenesc pe ju­cători de fiecare dată cînd dau o pa­să proastă sau ratează un gol. „Ai greșit poarta, băiatul meu!”, strigă un băiat slăbuț ridicîndu-se a­me­nin­țător, balansîndu-și unul dintre pi­cioa­re în aer ca și cum ar da un șut. „Ce-ai, Păulică, nu ți-ai găsit și tu e­chipă?”, îl dojenește Marian, arbitrul, pe Paul care privește cu a­ten­ție rutina de încălzire a tinerilor care se pregătesc să joace.

Marian este cel care i-a ajutat să se organizeze, care „i-a ținut din scurt”, așa cum spune chiar el zîm­bind, în timp ce-și pune fluierul gal­ben între buze pentru a da startul u­nui nou meci. I-a fost ușor pentru că băieții aveau deja pasiunea pentru sport, le lipsea doar un lider care să-i coordoneze și să-i îndrume, așa că în 2013 Marian a început demersu­ri­le, a vorbit cu cei de la conducerea U­niversității Tehnice „Gheorghe A­sachi” și i-a convins că nimic nu poa­te merge prost cînd vine vorba de a­cest proiect. Primul „campionat” s-a desfășurat pe un teren mic, cu e­chi­pe alcătuite din cinci oameni, nu era ca acum, n-avea fiecare cămin e­chipa lui, iar echipamentul le era al­cătuit din cele mai comode haine pe care le găseau în dulap. Anul ur­mă­tor însă s-au înscris toate căminele cu propriile echipe, T17 avea chiar do­uă, fiind cel mai mare cămin din campus. S-au pus la încercare și-au insistat că vor să joace fotbal așa cum se cuvine, deci au investit în e­chi­pa­ment de calitate, așa cum vedeau că au și jucătorii lor preferați. Au re­nun­țat să se mai uite la meciurile di­fu­za­te la televizor și-au ieșit să-și joace pro­priile meciuri, să se antreneze și să devină cei mai buni din campus. „De acum e o treabă care ține de or­goliu. Sînt prieteni și se cunosc bi­ne între ei, dar atunci cînd suflu în flu­ier și dau startul, pentru 30 de mi­nu­te uită de prietenie și nu se gîndesc decît la cîștig”, explică Marian în timp ce doi bărbați care stau în spa­tele lui aruncă nestînjeniți cojile de se­mințe pe care le adunaseră în pum­ni. Tradiția a continuat încă din 2013, chiar dacă jucătorii s-au tot schim­bat. Paul a făcut parte din pri­ma echipă, iar acum vine din cînd în cînd să vadă ce-a lăsat în urmă. Cînd trec pe lîngă el, băieții îl salută și mai aruncă cîte un „domnu’ Păulică, cel mai mare fotbalist”, în timp ce el îi pri­vește nostalgic, povestindu-le ce­lor din jurul său „cum era pe vremea lui”.

Fotbal în crampoane roz

După doi ani de joc neîntrerupt, Federația de Minifotbal a început să le urmărească activitatea băieților. Nu le-au trebuit decît trei ani și-au de­venit afiliați ai federației. Acum, cei mai buni dintre jucători p­ar­ti­ci­pă la Cupa Națională de Minifotbal. Ma­rian se mîndrește cu strădaniile sa­le, iar băieții se mîndresc cu pa­si­unea lor, căci după cîteva ore pe­tre­cute-n facultate se reunesc toți în­tr-un joc de glezne neobosit. „Dacă joc fotbal de la trei ani, cum să nu joc și-n facultate? I-am găsit pe băieții ăș­tia și-atît mi-a trebuit. N-am știut de ei în anu’ I, dar de-acum, pînă nu ter­min eu facultatea, nu mai scapă de mine”, explică, cu privirea pier­du­tă, un băiat masiv care tocmai a ie­șit de pe teren.

Și-au pus puterea de convinge­re la încercare, iar prin anul 2014 au în­ceput să bată la uși dînd argumen­te pentru care ar trebui să fie spon­so­ri­zați. Au încercat, au eșuat și au lu­a­t-o de la capăt pînă cînd, într-un fi­nal, fiecare echipă și-a găsit cîte o compa­nie căreia să-i poarte mîndri nu­me­le pe tricourile care le flutură pe cor­puri în bătaia vîntului. S-au mul­țu­mit cu mingi, pantaloni scurți și tri­couri, iar adidașii au ales să și-i cum­pere singuri, astfel încît acum, da­că-i privești în timpul meciurilor o să des­coperi întreaga paletă de cu­lori. Imediat ce părăsesc băncile pe ca­re băieții își mai trag din cînd în cînd ră­suflarea, crampoanele roz a­lear­gă neîncetat după mingea pe care-și do­resc s-o arunce-n poartă fără să dea vreo pasă.

„Ole, ole, forța T12”

Cine n-are energia sau curajul ne­cesar pentru a se arunca în ghea­rele vreunui meci stă cuminte pe mar­gine. Fiecare-și are preferații pen­tru care scandează răgușiți de fi­ecare dată cînd aceștia se apropie de poartă. „Știu că joc cu voi, da’ vă su­părați tare pe mine dacă țin cu T3?”, întreabă temător un băiat blonduț ca­re-și masează genunchii, pre­gă­tin­du-se pentru meciul pe care urma să-l „cîștige”, așa cum se tot laudă pri­etenilor. Fetele-i așteaptă pe „cam­­pionii” lor și strîmbă din nas du­pă fiecare minge care ricoșează vi­olent în corpul unuia dintre ju­că­tori. „La final, că durează vreo do­uă luni campionatul ăsta, primesc me­dalii și trofee”, povestește o fată mi­cuță de înălțime care și-a acoperit ca­pul cu un fular ca să se ferească de frig.

De obicei, campionatul începe în luna octombrie, dar cum Marian nu mai lucrează în cadrul u­ni­ver­si­tă­ții, băieților le-a lipsit organizarea în a­cest an și au început abia în martie. Nu se lasă însă alungați de vremea rea și chiar dacă sînt nevoiți să tra­gă o pereche de colanți pe sub panta­lo­nii scurți, reușesc să cîștige și me­ciul împotriva frigului. Încălziți de a­pla­uze, îndrumări și scandări, ju­că­to­rii se-mpiedică de emoție, dar se ri­di­că făcînd să pară că nimic nu s-ar fi în­tîmplat. Portarii se aruncă după min­gi de parcă trupul lor nu poa­te fi vătămat de nicio căzătură, iar su­­porterii își scot vuvuzelele din bu­zu­nare, să se-audă în tot campusul că a început un nou campionat între că­mine și că tradiția n-a luat încă sfîr­șit.

***

Tramvaiul 7 rămîne gol cînd o­preș­te în stația din Campusul „Tu­dor Vladimirescu”. Purtînd genți ca­re le atîrnă greu pe umeri, băieții își tîrăsc picioarele spre „stadion”. Își pre­gătesc planul de bătaie, iar prin­­tre discuțiile despre fotbal mai men­ționează și noțiunea de „lucrarea de disertație”, dar e dată uitării des­tul de repede. Timp mai este pînă la sfîr­șitul anului. Acum sînt gata să „se conformeze cu restul echipei și să-și apere mîndria de fotbaliști”.