Din jurnalul unei condamnate la moarte

Își ține tristețea pe pleoape și se uită des la ceas. Știe că nu i-a mai rămas mult. Pentru ea nu contează că are părul inelat în bucle spicurii, că ochii de culoarea boabelor de cafea sînt umezi și plini de viață, că are mersul legănat și miroase a flori de cîmp. În lupta ei cu boala se vede tot mai aproape de crucea de lemn de la căpătîiul mortului. Și-a întrerupt tratamentul deoarece Ministerul nu trimite banii necesari pentru cei bolnavi de SIDA iar singură nu și-l poate cumpăra. La un loc de muncă nici nu mai speră, s-a săturat de cîte ori i s-a arătat ușa și i s-a spus: „Pe voi să vă întrețină statul!”

Alte femei la vîrsta ei își plim­bă copiii prin parc, merg la serviciu pe tocuri cui și se visează bu­nici cu părul strîns în coc sur. Pen­tru Diana din Suceava nici Dum­ne­zeu nu mai are nici o vină, ne­ca­zurile îi izvorăsc de undeva din su­flet.

Cînd era mică voia să se fa­că popă, apoi astronaut. Apoi s-a in­fec­tat cu virusul HIV și viața i-a luat-o înainte, ca un tren plecat din gară fără semnal. De 20 de ani fa­ce tratament și ține boala sub control ca pe o bilă de mercur, mereu alunecoasă. S-a infectat din joacă iar acum plătește prețul pe care îl cere societatea: izolarea. „Mă ju­cam de-a doctorul la bunici în sa­tul Mălini cu niște copii veniți la țară. Ne imaginam că ne faceam in­jecții și eram pe rînd cînd me­di­cul, cînd pacientul. Voiam să pară cît mai real și chiar ne înțepam de-adevăratelea. N-a știut nimeni că prin­tre noi este cineva cu SIDA”, povestește Diana cu resemnare. Pri­ma răceală de după incident nu-i mai trecea, așa că părinții au dus-o la spital. La aflarea veștii a căzut păcatul peste toți, ca un val de ne­gură pustie. De atunci nu s-a mai jucat nimeni cu ea, nici măcar la școală. Colegii o priveau ca pe o ciu­mată iar părinții se plîngeau me­­reu la ședințe de prezența ei.

„Eu trebuie să trăiesc șapte ani într-unul”

După ce a terminat școala a vrut să-și facă un rost, să-și ia un serviciu ca să-i mai ajute pe ai ei. „Ni­că­ieri nu am putut lucra cu carte de muncă, cînd auzeau că am SIDA parcă se făceau mici în spatele bi­roului, încercau să se îndepărteze, ca și cum i-aș fi molipsit și pe ei, prin aer. Am renunțat să mai spun că sunt bolnavă și am lucrat un an la negru, într-un restaurant. Le spu­neam colegilor că iau pastile de inimă, cînd mă vedeau cu pache­tele de medicamente”, își aduce a­min­te tînăra de timpul cînd avea banii ei. Acum are 27 de ani și spu­ne că ar fi fericită să prindă 30. Deja se simte bătrînă. „Eu trebuie să trăiesc șapte ani într-unul, cum s-ar zice, la fel ca Făt Frumos care creștea întrun an cît în șapte. La mine toate sunt cu deadline, cu pe­rioadă de garanție. Cît mai am zile vreau să călătoresc, să văd lumea. Pînă acum am reușit să merg doar în Grecia și Germania”. Cînd o să ajungă la Paris o să se urce în turnul Effel și o să țipe cît o să o țină gura, să se elibereze de tot răul pe care oamenii l-au răsădit în ea ca pe o sămînță amară. Crede că așa ar mai putea duce cîțiva ani în cîrcă.

Destinul făcut de mîna altuia

S-a săturat să tot audă vorbe despre discriminare, despre drepturile omului, despre cai verzi pe pereți. Ea știe cel mai bine cum e să fii ca nuca în perete printre oa­meni, cum e să fii mințit. De n-ar ști ar fi mai bine, s-ar închide într-o cameră și ar citi „Rusoaica” de Gib Mihăescu pentru a suta oară. Dar știe că nu este singură, încă 157 de tineri mai simt și luptă ca ea, pentru o grăunță de timp. „A­proa­pe jumătate dintre noi am re­nun­țat la medicamente, deoarece nu sunt bani. Au mai fost situații de panică, dar acum este mai grav ca oricînd. Dacă nu luăm unul sau do­uă medicamente din schemă, mai rău ne facem iar boala capătă re­zis­tență la acel tratament”. Se în­­trea­bă cum se poate ca ministe­rul să nu aibă bani pentru medi­ca­men­tele lor, cînd pentru fiecare par­lamentar statul cheltuie cîte 6.000 de euro lunar pe cazare la ho­tel de lux și plimbări prin capitală. Cum pot ei fi condamnați la moarte fără drept de veto, cum pot să cadă victime în războaiele altora? „Uneori simt o furie, un fel de plăcere la gîn­dul că cei responsabili s-ar putea trezi într-o zi in­fec­tați și ei cu vi­ru­sul HIV. Să văd disperarea din o­chii unuia ca ei, care are bani să cumpere România dar nu poate să-și cumpere siste­mul imunitar”, spu­ne Diana strîn­gînd puternic din pumni. Degetele ciolănoase dar în­că fine și lungi se desfac apoi tre­murînd. În palme au rămas urmele unghiilor adînc în­fipte în carne.

Ști­e un singur lucru, dacă trec două săptămîni de pauză este con­da­m­nată la moarte. La fel și cei­lalți co­legi de suferință care plîng pe la uși de spital, deoarece farmaciile nu au achiziționat pu­blic încă nici un medicament. „Mi­nisterul spu­ne spitalelor să se descurce cu cîți bani le trimit, adică doar 40% din necesar, însă me­di­cii nu pot alege ca doar 60 dintre noi să facă tratamentul complet iar restul să moa­ră. Nici ei nu știu ce să mai facă”.

Decît pe drumuri, mai bine popă la căpătîi

Are vise ciudate, i se întîmplă des să viseze șerpi care o mușcă de mîini și de picioare. Știe că sînt veninoși dar nu-i poate da de pe ea. Îi simte reci, vicleni, nesuferit de lipicioși. Iar în mintea ei i se cuibărește, după prima mușcătură, gîndul că nu mai are nici o scă­pa­re. Uneori o dor mușcăturile și du­pă ce se trezește. „Singură nu pot să-mi cumpăr tratamentul deoare­ce costă aproximativ 3.000 de eu­ro de persoană. Imaginează-ți că pă­rin­ții mei ar trebui să aibă a­mîn­doi salarii de peste 10.000 de lei. Au doar 1.000, cumulat”. Diana nu le poa­te cere părinților să-și dea viața pentru ea, mai are două su­rori la școală. Sănătoase. „Au vrut să vîn­dă casa, ca să-mi poată cum­păra tratamentul în perioada asta de cri­ză a medicamentelor. Nu am vrut”, spune în șoaptă. Ar fi vrut din tot sufletul, însă nu-și poate lăsa fa­mi­li­a pe drumuri, așa ceva nu se poa­te. Mai bine îi sapă ei groapa și-i cîntă popa la căpătîi.

„Dacă tratamentul actual nu-și mai face efectul, statul trebuie să mai cheltuie cu fiecare din noi în jur de 150 de euro de persoană pen­tru alte analize și stabilirea unui nou tratament. De unde o să scoată acești bani dacă ei au abia pentru tratamentul pe patru luni din 12 și nici acela complet? E ca și cum ai nevoie de operație urgentă pe cre­ier, pentru că ai un vas de sînge spart iar ei îți dau paracetamol”. Nici nu vrea să-mi descrie o zi normală din via­ța ei, spune că o ia razna și pleacă prin ploaie. În ultima vre­me a plo­uat cam mult. Nu-i pasă că siste­mul ei imunitar se prăbu­șeș­te și la o simplă răceală, îi place ploaia.

Cînd a luat-o de mînă gîndul cel rău

Nu-i place să fie nici compă­ti­mi­tă. O enervează la culme oame­nii care se străduie să le pese. Le spune să-și vadă de treaba lor, de ne­cazuri în dragoste și datorii la bănci. Măcar de s-ar muri și din asta. „Nu zic, sînt care se sinucid din cauza problemelor în amor, ori din cauza ratelor la bancă, însă u­na este să-ți iei viața deliberat, cînd nimeni nu are nimic cu tine, nu-ți pune nimeni cuțitul la gît și alta e să țipi că vrei viață în vene și n-ai de unde”, mărturisește Diana cu un fel de revoltă. Pentru ea sinucigașii sînt pînă la urmă niște proști. O dată i-au trecut și ei prin minte niște gînduri ca niște furnici cu mul­te picioare. I-au cutremurat tot corpul. îi era frică că o să fie sin­gu­­­ră mereu, fără șoț, fără copii. A­cum o bucură singurătatea, spu­ne că ar produce mai multă su­fe­rință decît ar putea ea căra dincolo.

Povestea mortului fără lumînare       

Anul trecut a murit Nicu, la doar 24 de ani. Era un copil frumos, cu vesta mereu călcată de so­ra lui mai mare și cu caietul de poezii în buzunar. Se voia poet și spunea că se simte norocos că are SIDA. Îi spunea că suferința îl sen­sibilizează, îl ajută să creeze.

Nicu nu se maturizase niciodată, era me­reu la 18 ani și două zile, cum îi plă­cea lui să spună. Di­a­na îi cumpăra cînd avea bani plă­cintă cu brînză sărată de pe Uni­ver­­sității, de la ma­gazinul de pocăiți. A murit într-o dimineață, din­tr-o infecție la plă­mîni. Părinții credeau că e din ca­u­za pufului de plop. Nici n-au fost lîngă el cînd s-a întîmplat, nu a a­vut cine să-i a­prin­dă lumînarea. „Asta mă face să mă gîndesc la mi­ne. Nu vreau să mor acasă cînd o fi, chiar dacă medicii își dau cu părerea și îți spun în mare cît mai ai de trăit. Dar nici în turnul Eiffel nu aș vrea. Undeva la o mănăstire, să-mi fie sufletul mai aproape de clopotniță, să o poată trage”, apoi își ridică mîinile să apuce de o frîn­ghie ima­gi­nară. Tace cîteva secun­de de par­că ar vrea să audă clo­po­tele. Rîde. Nicu voia să moară un­de­va pe mun­te, într-o zi de iarnă. N-a fost să fie.

***

Viața lor atîrnă de un fir de umanitate

Din cauza bugetului care aco­pe­­ră mai puțin de jumătate din ne­cesar, Ministerul Sănătății pune în pericol viața tuturor tinerilor bolnavi de SIDA din România. Aceas­ta este cea mai gravă criză de me­di­ca­mente cu care s-au confruntat în ultimii opt ani de zile. La ora actuală, în țară se află peste 10.000 de persoane infectate cu virusul HIV, majoritatea cuprinse între 20 și 27 de ani. Fără un tratament continuu și complet, aceștia riscă să piardă lup­ta cu viața, deoarece aproape ni­ci un pacient nu-și permite să-și cum­pere singur tratamentul care trece de 10.000 de lei pe lună. în ultima săptămînă, Uniunea Națio­na­lă a Organizațiilor Persoa­ne­lor infectate cu virusul HIV a făcut apel la medicii din spitale și le-au propus să deschidă la urgență procedurile de achiziție publică. în fe­lul acesta, 4.000 de bolnavi vor pu­tea fi sal­vați. Colegiul Medicilor din Ro­mânia consideră noul buget pe să­nătate un barbarism și condam­nă pu­blic modul în care Minis­terul mî­­nuiește banii.

Paula SCÎNTEIANU