Drumul spre vot trece pe la crîșmă

Trei băieței se împing unul pe celălalt într-un vas de plastic spart din care se mai scurge apa atunci cînd unul dintre ei cade cu fundul în ea. Mama stă în tocul ușii și-i privește cu zîmbetul pe buze în timp ce un bărbat trece pe lîngă ea și-i spune că se duce și el la vot, „ca tot omul cumsecade”. Liniștea se sparge treptat, în timp ce femeia își ascute vocea din ce în ce mai tare, parcă adunîndu-și cît mai mult aer în plămîni pentru a țipa mai tare. „Mergi pe dracu’ la vot! Stai naibii aicea! Parcă nu știu io că tot la crîșmă tragi! Stai că n-ai cu cine vota”, izbucnește femeia uitîndu-se în continuare la copiii care se scăldau în vasul de plastic. Bărbatul ocolește grațios poarta care stă să pice, ținîndu-se numai într-o balama, își ridică pălăria și ia drumul șoselei, mergînd agale spre școala din centrul comunei.

În Belcești, județul Iași, găsirea secției de votare e intuitivă. Unde e o școală, ar trebui să fie și cîteva urne, sau cel puțin pe principiul ăsta par să se ghideze localnicii care, atunci cînd nu sînt siguri că intră unde trebuie, îi întrebă pe cei din preajmă. „Bre, aici se votează azi?”. Li se răspunde cu o mișcare a capului și apoi intră tăcuți pe poarta școlii. Aici toată lumea se cunoaște, iar fiecare mișcare e analizată de oamenii care stau cuminți la coadă. Înăuntru sînt două secții e votare, una pentru satul Ciorăni, iar cealaltă pentru satul Văleni, însă persoanele care au venit să voteze sînt plimbate dintr-o parte în alta pînă cînd le găsește cineva pe listele permanente. „Nu, dom’le, că eu vin din deal, din sat de-acolo. Am votat acolo, vin și votez și-aici și după plec mai departe. M-au lăsat așa, fără buletin, am mers pe încredere”, povestește un domn și-ncepe imediat să rîdă, bătîndu-l pe umăr pe polițistul care stă proptit în fața ușii.
Cînd ies din cabina de vot, oamenii se timorează puțin. Zîmbesc fugitiv și îndeasă cît mai repede buletinele de vot în urne, să nu cumva să se afle cu cine au votat. Afară, pe scările care urcă spre cele două săli, se face șezătoare și sînt discutate cu înflăcărare opțiunile de vot. „Am venit toți să ne trecem pe condică, șefule. Să ne simțim și noi importanți cînd punem ștampila”, explică un bărbat slab pe care atîrnă o cămașă îngălbenită.

Printre grupurile de bătrîni care fac conversație se mai infiltrează, din cînd în cînd, și familii de tineri care vin împreună să „pună ștampila”. Pe copii îi lasă afară, cu bunicii, iar ei intră șovăitor spre cabinele delimitate de perdele albastre. Nimeni nu spune nimic dacă se-ntîmplă ca cineva să ridice tonul, de parcă ar fi ceva normal pentru astfel de evenimente. „Nu votez bre, nu vreau! Ce pun toți răpănoșii aici să se uite la mine cum și pe cine aleg?”, țipă o femeie blondă ieșind din clădire trăgîndu-și copiii de mînă. Lumea se agită puțin în jurul ei, rîd ascunzîndu-și zîmbetele în podul palmei, iar apoi totul continuă natural.
Lîngă poartă, departe de „răpănoșii” de la vot, copiii își așteaptă bunicii care au îndrăznit totuși să treacă pragul. Atunci cînd îi văd coborînd scările se reped asupra lor și le smulg buletinele din mînă, uitîndu-se uimiți la ștampilele de pe spate. Sentimentul trece însă rapid și-atunci cînd se întorc la părinți îi trag de marginile hainelor cerîndu-le continuu o înghețată cît de mică.

***

În tren, înapoi spre oraș, liceenii discută și ei despre cum va fi primul lor vot. Cei mai în vîrstă stau tăcuți, așteptînd parcă rezultatele. Într-un colț al compartimentului, un băiat vorbește la telefon atît de tare încît să-l audă toți cei de pe lîngă el. „Mama lor de voturi, că mi-am luat șapte doze de bere, șapte, și cînd am ajuns la casă nu mi le-a mai dat! Că cică se votează..” și-și continuă liniștit convorbirea încercînd să explice care-i treaba cu „europarlamentarili”.