Familia care-l aduce pe Hippocrates în casele liceenilor nevoiași

Atît domnul Mircea, cît și doamna Nița Nedea pot spune cu mîna pe inimă că știu ce înseamnă să trăiești în sărăcie. Ambii au visat în perioada liceului să devină doctori, însă nu au ajuns. Acum însă cei doi soți pregătesc elevi de liceu cu o situație materială proastă pentru admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Numai vara trecută familia Nedea a dat școlii de viitori doctori 16 studenți, iar despre programul lor recunosc că-i doar un pas mic față de ce ar trebui să se facă cu adevărat în sistemul de învățămînt românesc. Pentru modestia și dăruirea lor, în toamnă, la deschiderea anului universitar, au primit recunoașterea comunității academice. Cu aplauze și felicitări.

Visul multor copii care au vrut să ajungă medici și să cunoască cor­­pul uman la milimetru s-a pierdut pe vîrful bisturiului în mo­men­tul în care și-au dat seama că nu sînt destul de pregătiți pentru ad­mi­tere, iar părinții lor nu-și permit să plătească meditațiile. Amin­tin­du-le puțin și de povestea lor de via­ță, familia Nedea a pornit acum doi ani un program de ajutorare a ti­nerilor proveniți din familii ne­vo­i­așe ce vor să dea la Medicină, o­fe­rin­du-le acestora cursuri gratuite. Mir­cea și Nița Nedea sînt amîndoi pro­fesori de biologie, la Colegiul Na­țional Costache Negruzzi, res­pec­tiv Colegiul Național „Mihai E­mi­nescu” din Iași, și spun că ideea unui astfel de program le-a venit în­că de acum vreo 10 ani. Atunci însă, nu au reușit să-și ducă la bun sfîr­șit planul căci printre bețele în roa­te cu care s-au luptat a fost și ci­ne­va de la Protecția Copilului care bă­nuia că totul este doar o afacere du­bioasă. Au reușit însă în 2011, cînd cu ajutorul Asociației „Ale­xan­dru Ioan Cuza” s-au trezit cu 40 de înscriși, dintre care pînă la ur­mă rămăseseră 17. Iar acum, la U­ni­versitatea „Gr. T. Popa” 11 din­tre elevii din toamnă au reușit să a­jun­gă studenți.

Deși domnul Nedea este o per­soa­nă destul de masivă, și cu o mus­tață asemănătoare lui Vlad Țe­peș, de fiecare dată cînd vorbește des­pre copii nevoiași, bărbatul își prin­de bine degetele și zîmbește larg ca și cum ar vrea să ascundă ce­va, ori gesticulează a furie pen­tru suferința pe care o poartă res­pec­tivii elevi. Toate acestea se schi­m­bă însă atunci cînd stă la catedră, fiin­d de părere că la performanță se ajunge doar prin muncă aprigă. Ast­fel, toți cei care îi urmează pro­gramul sînt testați după trei-patru șe­dințe, în urma cărora decid singuri dacă mai rămîn sau nu.

Visul Marelui Arhitect

Cea mai mare mulțumire pe care cei doi profesori o primesc es­te atunci cînd îi văd pe copii intrați la fa­cultate după admitere. „Mă văd să­rac lipit pămîntului, intrat la Me­di­cină. Dom’le, eu am trăit într-o fa­milie extraordinar de săracă care n-avea ce să facă din nimic. Îmi a­min­tesc că într-o zi trebuia să ser­vesc masa de prînz care la noi în­sem­na cir de mămăligă (n.r.: un ame­stec de apă, sare și făină de po­rum­b). Și nu se mai termina de fă­cut. Iar noi cum stăteam în Galata, în spatele Mănăstirii, treceau ba­be­le cu coliva, iar una dintre ele mi-a dat un colac. Colacul ăla o să-l țin min­te cît oi trăi… așa de foame îmi era” îmi spune bărbatul ștergîndu-și ochii de lacrimi.

Ambii profesori doreau să de­vi­nă la rîndul lor medici, domnul Ne­dea recunoscînd că a avut acest vis încă de cînd avea vreo patru ani. Dar, cînd a ajuns în clasa a XII-a și-a schimbat opțiunea către Fa­cul­tatea de Biologie. Nu știe însă de ce. Bănuiește că a fost mîna „a­ce­lui arhitect al Universului”. Cît des­pre pregătire, profesorul ad­mi­te cu mîndrie că nu avea nevoie și da­că ar fi vrut să intre la Medicină, ar fi intrat, iar acum nu regretă ale­ge­rea făcută și nu ar da niciodată sa­la de clasă pentru una de o­pe­ra­ții.

La un moment dat, în clasa a X-a, o colegă i-a spus doamnei Nița că „tu o să te faci pro­fe­soa­ră. Eu te în­țeleg mai bine decît la oră”.

În cazul doamnei Nița nu a in­ter­venit niciun factor divin, însă cum provenea de la un liceu vo­ca­ți­onal, fizica a făcut-o doar în clasa a IX-a și a X-a, cîte o oră pe săp­tă­mî­nă. Astfel, nu a simțit că are pre­gă­tirea necesară să dea la medicină și s-a văzut obligată să încerce alt­ce­va, deoarece nu a vrut să rămînă un an acasă. Așa a ajuns să se în­scrie la biologie, spunîndu-mi că a­cum nu-i pare rău și că nu vede ac­e­astă decizie ca pe una de compromis. Aptitudinile de profesor au ve­nit ulterior, cînd și-a dat seama fă­ră să vrea că le deține de pe vremea liceului. Atunci venind de la ța­ră, dintr-un mediu care era văzut mai slab pregătit decît la oraș, „eu e­ram privită puțin mai cu re­ti­cen­ță, drept o fetiță slabă și amărîtă. Iar eu, ca să-mi atrag colegii, veneam de fie­care dată cu lecțiile făcute. Și a­tunci, colegii s-au gîndit că au de unde să transcrie temele. Dar eu nu le dădeam” se amuză profesoara, cu un zîmbet molipsitor. „Le spu­ne­am că da, «vă pot explica, vă pot fa­ce să înțelegeți», pentru că eu a­vea­m nevoie să mă apropii de co­le­gi și simțeam cu mare bucurie că mă pot face și utilă. La un moment dat, în clasa a X-a mi-a spus o colegă: «Ni­ța, tu te faci profesoară. Eu te în­țeleg mai bine decît la oră»”, com­pletează doamna Nedea, care deși mai poartă un regret în suflet că nu a făcut medicina, nu-i pare rău că a optat să stea la catedră, reu­șind să se mențină permanent tî­nără prin ochii elevilor în care se regăsește.

Biologia, informatică reîncarnată

Odată cu trecerea timpului, doa­mna Nița recunoaște că-i puțin di­ficil să ții pasul cu calculatorul, în sensul că sînt mulți elevi ce ar pre­fera să facă o oră de informatică în locul biologiei. Iar atunci, pro­fe­soa­ra se gîndește la toate com­po­nen­tele care îi vin în minte și le pre­zintă. Tastatura? Nimic altceva de­­cît transformarea receptorului lo­vitură într-un stimul electric. Ca­bluri? Vrei să spui nervi. Unitatea cen­trală? Sinonim cu centrul ner­vos etc. Așa reușește să le explice co­piilor ce vor să dea la in­for­ma­ti­că că și biologia joacă un rol im­por­tant în viața omului.

Cînd domnul Nedea a lucrat la Comisia Națională de la Ministerul Educației, a fost dezamăgit de așa zisa „re­formă serioasă”.

Cît despre cei care vor să de­vi­nă medici este de părere că-i a­proa­pe imposibil dacă respectivul e­lev nu-i de la un liceu cu profil de ști­ințe, sau dacă nu urmează o pre­gă­tire specială. Asta, deoarece „o sin­gură oră de biologie pe săp­tă­mî­nă nu este îndeajuns pentru a pune ba­zele unei discipline”, profesorul avînd totodată misiunea să pre­gă­teas­că elevii psiho-afectiv pentru lec­ții și să-i motiveze. Iar într-o oră, „das­călii de liceu abia dacă apucă să le dea niște informații de bază pen­tru Bacalaureat”, îmi spune doamna Nedea cu un regret în vo­ce. De aceeași părere este și soțul fe­meii, care cu o mică notă de spai­mă admite că liceul nu-i pregătește la admitere pe copii nici măcar pen­tru viață. Iar în perioada în care a lucrat la Comisia Națională, a fost atît de dezamăgit de așa zisa „re­formă serioasă”, încît a fost dat a­fară puțin mai tîrziu „pentru că e­ram rău de gură”.

O altă inițiativă a soților Nedea es­te să fondeze o asociație a celor care le-au parcurs cursurile și au a­juns într-un final studenți la me­di­cină, pentru ca ei la rîndul lor, să ai­bă ocazia de a-i ajuta pe copiii ne­vo­iași ce visează să se facă doctori. Deo­camdată este o simplă idee, în­să domnul Mircea își amintește că așa a plecat și cu proiectul actual, vrînd să inspire lumii un pic de spe­ranță „Așa cum taximetristul de astăzi care m-a adus de la de­fun­ctul Gică Grădinaru, cînd dis­cu­tam despre viață și moarte îmi spu­ne că «dom’le, lumea a înnebunit, nu mai face nimeni nimic», eu l-am contrazis. I-am spus despre pro­iect și i-am arătat ce și cum. Ta­xi­metristul și-a făcut cruce apoi de trei ori” recunoaște necăjit pro­fe­so­rul. De domnul Grădinariu, pe a­ces­ta l-a legat o prietenie „teribilă”, a­mintindu-și că el a fost cel care l-a în­tors la un moment dat în în­vă­ță­mî­nt.

Iar pînă la urmă, dacă niciunul din­tre cei doi soți nu a reușit să a­jun­gă medic, nici măcar fiii lor nu le-au moștenit pasiunea. „Ăla ma­re a vrut Arte. Cînd am auzit că vrea să facă Liceul «Octav Băncilă» să fie pictor, i-am zis «da’ tu vrei să a­jun­gi un bețiv?»”. Chiar și așa, nu l-a întors din drum, iar domnul Mir­cea îmi arată cu mîndrie un ta­blou premiat, realizat de către An­drei. Pe Alex, fiul cel mic, a reușit să-l convingă să vină la Colegiul „Cos­tache Negruzzi”, unde nu a ră­mas decît un singur an, pentru ca mai apoi să se transfere la un liceu cu profil uman și să-și urmeze pa­siu­nea pentru jurnalism. Cu un zîm­bet aproape pînă la urechi, pro­fe­sorul îmi povestește despre unul din­tre reportajele fiului său pentru emi­siunea „În Premieră cu Carmen Avram”, care într-o ediție a realizat un material de investigație despre un politician cu influență, l-a sunat tîrziu în noapte „ca să-l întreb «băi, tu ești nebun? cum să te iei de ăla»?. Și-a dat mai apoi seama că situația era sub control. Chiar dacă niciun membru din familia Nedea nu a reușit să îmbrace halatul alb, visul celor doi soți este mai viu ca niciodată și este dus mai departe prin toți cei care ajung să le calce pragul la cursuri și să ajungă într-un final studenți la Medicină.