În Budești, liniștea satului se cîntă la pian

Abia opt ani trecuseră din viața maestrului cînd a atins clapele pianului, pentru prima oară, în fața unei săli de concert. De-atunci, peste amintirea aceea tînără s-au așezat călătorii în toate colțurile lumii, aplauze, zîmbete de copii și mult drag de muzică. Iulian Arcadi Trofin a strîns în suflet toate împlinirile, toate culorile saloanelor de artă ale Italiei și le-a în­chis în cutia pianului care umple acum casa din Budești. Acolo, în satul liniștit din comuna Făurei, își adună ucenicii ca să le plim­be, cu împătimire, de­getele peste claviatură. Iar ei să devină „acel ceva măreț pentru care s-au născut”.

De domnul Trofin a auzit toată suflarea din Budești, deși nu toți s-au întrebat de ce dintr-una din că­su­țe­le satului lor răsună-n fiecare zi valuri de note, ca dintr-un amfiteatru de con­certe. Răspunsul a venit celorlalți ca o strîngere de mînă caldă și-un zîm­bet larg, degajat. În 2001, cînd o ca­să bătrînească a început să prindă con­turul pe care nu-l mai are nici o alta de pe uliță, unii au ridicat din umeri, alții au săltat ochii curioși și-au bătut la ușă. Așa l-au cunoscut pe Iulian Arcadi Trofin și pe „doam­na mea, Camelia”, iar în mijlocul că­minului lor și-au plimbat privirile pe curbele elegante și lucioase ale pia­nului negru.

„Aici am ales să ne continuăm aven­tura”, îmi spune, cu un colorat accent italian, domnul Trofin, în timp ce portițele metalice scunde se des­chid înspre o curte verde, în care florile-și așteaptă bobocii de mai. „Eu sînt mu­zician”, declamase același glas doar cîteva minute înainte, rupînd parcă voalul de praf ridicat de pe șoseaua îngustă a sătucului. Ca o carte de vi­zită, din spatele ochelarilor fumurii, ochii lui zîmbesc și-acum, în timp ce alungă, blînd, un pisoi cenușiu, to­lă­nit de-a lungul micului pod din fața intrării. Mă strecor pe lîngă el și mă las condusă spre ușa din lemn cafeniu, iar gazda mai inspiră o gură de aer din liniștea de-afară și apasă pe clanță. Pi­soiul întoarce calm privirea îndărăt, ca și cum ar ști de ce am venit.

Din prag, ochii fug întîi la pia­nul din stînga, pe lemnul căruia se re­var­să lumini de amiază prin fiecare geam înalt decupat pe perete. Și, cu pas cu pas, în încăperea de la parter se trasează liniile unui salon de mu­zi­că simplu, dar distins. E-atîta liniște încît îți poți imagina cum sună cla­vi­atura sub apăsarea unor degete ne­văzute. „Am găsit locul cam rău cînd ne-am întors și-am încercat să-nnobilăm totul cum am putut. A­cela…”, se oprește cîteva clipe ca să-mi dirijeze privirea către un colț al ca­me­rei, „este peretele casei vechi în care s-a născut soția mea. Eu am fost «implantat»”, continuă zîmbind.

Născut în Piatra Neamț, dar ple­cat la 13 ani în Iași, la Liceul de Muzică de pe-atunci, tînărul Iulian nu e greu de ghicit în trăsăturile blîn­de ale bărbatului de-acum. „ Au ur­mat după aceea cursurile Conser­va­to­ru­lui la secția pian principal și-am terminat studiiile în 1982. În ’85 am plecat în străinătate, în Italia. Ăsta a fost destinul meu”, își încheie entuziasmat vorbele, c-o mulțumire care pare să cuprindă o-ntreagă viață. Și-n timp ce apa clocotește pentru cafea în bu­cătărie, rămîn singură o clipă pe fo­to­liul negru, rătăcindu-mi ochii printre tablourile agățate pretutindeni, cu chi­puri și brațe ce cuprind, pe rînd, o vi­oară, un flaut ori se-apleacă încordat deasupra pianului.

Două colțuri de lume

Camila Schwimer coboară scă­ri­le, tulburînd liniștea salonului, și salută c-o vădită nuanță englezească în voce, care s-a agățat de limba ma­ter­nă în cei 15 ani în care „acasă” a însemnat Los Angeles. „Eu am plecat după revoluție”, îmi spune ea în timp ce se așază pe canapea.

„Cred că simțeam mai mult limi­tele comunismului și-atunci am hotărît să spațiez”, amintește domnul Trofin. În 1985 a cîștigat un concurs internațional de impresariere artistică și a plecat cu un pașaport de lucru să colaboreze cu o academie de muzică și balet din Italia, care i-a rămas, vreme de 25 de ani, baza la care se întorcea din fiecare călătorie. „ Am plătit taxe statului român timp de vreo patru ani, după care am re­fu­zat să mai plătesc și din acel punct am fost «fugit». Acolo, în schimb, m-am simțit ca și cum aparțineam Italiei”, își amintește pianistul, fără să regrete însă că s-a întors.

Cînd a ajuns în Emilia Romag­na, se vorbea de nu mai mult de 150 de români în marile orașe italienești, iar astăzi în regiune se-aud vocile a cî­torva zeci de mii. „După ’90, atunci cînd s-a produs un flux extraordinar al românilor înspre Italia, am fost puțin… se cheamă «controcorrente»”, povestește el, amuzat de-o ironie a lucrurilor care pe mulți îi uimește. Încearcă să-mi explice de ce s-a în­tors, iar glasul soției îl întrerupe viu, ca un final înflăcărat al unei simfonii. „O spiritualitate. Ne-am năs­cut aici, rădăcinile ne-au chemat înapoi și noi am venit cu dragoste. E-ade­vă­rat că am venit înapoi ca oameni schim­bați…”, se stinge mărturisirea ei, pierzîndu-se în amintirea lucru­ri­lor pe care-au încercat să le clădească aici, împreună. S-au cunoscut în țară, dar s-au regăsit în America și, acolo, dintr-o viață în Europa și una în America, au avut de ales o nouă „ba­ză”. S-au întors, pînă la urmă, acasă.

Au înființat, în 2004, la Budești, Fundația „Iulian Arcadi Trofin”, o mî­nă de proiecte prin care încearcă să „facă diferența în viața cuiva”, cum spun amîndoi, vorbind atît de mi­cu­ții pianiști ai domnului Trofin, cît și de oamenii din Budești care le cer aju­torul. „În momentul în care am ve­nit, ne-au bătut la ușă tineri care cereau bani. I-am întrebat mai tîrziu de ce nu muncesc și ne-au spus simplu «n-avem școală». Și-atunci am for­mat un curs de meserii”, îmi spu­ne doamna Camelia, căreia îi strălu­ceș­te în ochii albastru-verzui mul­țu­mi­rea că a înțeles, într-un final, că ajutorul cel mai sănătos nu era cel imediat. S-au școlarizat atunci, în primul an, nouă tineri, iar șase dintre ei s-au an­gajat și lucrează și astazi, în­tor­cîn­d­u-le adesea mulțumirea descurcîndu-se sin­­guri.

Din sufletul artelor frumoase

„Un alt proiect drag a fost «Școa­la după școală». Aveam în minte cî­te­va instituții din străinătate pe care le-am vizitat cu diferite ocazii și viziu­nea mea a fost ca fiecare copil din lume să poată studia în același fel”. Femeia își justifică aprins mănun­chiul de bine pe care-au reușit să-l facă aici, în satul în care copiii n-aveau curent electric și nu-și puteau face temele. Însă, de pe fotoliul vecin, domnul Tro­fin o privește duios și știe că dorința lor comună a fost să schimbe mentalitatea celor de-acasă nu cu forța, ci prin cultură și cu siguranța faptului că oamenii nu se schimbă peste noapte. „A fost o lecție și pentru noi fiindcă la început eram nerăbdători să oferim, scoteam o grămadă de bani fără să crîcnim și asta nu era întotdeauna eficient. Deci am învățat să aju­tăm”, o completează el, apro­bîn­du-se reciproc din ochi, cu surîsuri pă­rintești.

Doamna Camelia le-a împrumu­tat engleza perfectă copiilor din sat și i-a făcut să vină ziua la ore de dra­gul școlii de după program. Dintr-un alt unghi, soțul a ridicat capacul cla­viaturii și i-a chemat pe micuți să se îndrăgostească de „clapele acelea ve­chi din 1977”. „Pianul a rămas în România mereu. Acum și-a găsit lo­cul la Budești și toți cei care trec pe-aici spun că-i stă foarte bine”, spune mîndru domnul Trofin. Cei doi n-au uitat de călătoriile care le-au schimbat viețile și au clădit, pe lîngă un zid vechi, un salon de muzică. „Te afli deja în sediul fundației noastre”, zîm­bește domnul Trofin, lămurindu-mă că tot ce se întîmplă la Budești, în ca­sa lor, se personalizează, devine una cu oamenii pe care-i schimbă și chiar cu ei doi. „E minunat, e un vortex de energie extraordinar. Și nu m-am re­tras într-un soi de sihăstrie. De fapt, valizele-mi sînt mereu pregătite de plecare. Chiar în curînd eu voi pleca la Bologna, soția în Colorado. Dar tot aici ne întoarcem.”

Iulian Arcadi Trofin si Camila Schwimer

După moda lui Schubert

Ferestrele mari lasă să se vadă culoarele verzi din grădina ce separă casă de pîrîul care traversează co­mu­na Făurei. Maestrul îl iubește, așa cum iubește pădurea de dincolo de deal, liniștea și aerul sănătos pe care-l respiră la Budești. La fel de mult pre­cum își iubește și arta. Acum, însă, după mai bine de 800 de apariții pe scenele Canadei, Elveției, Un­ga­riei, Italiei sau Scoției, preferă să în­dru­me alte mîini pe clapele pianului său. „Aventura concertistică eu mi-am tră­it-o cu vîrf și îndesat și probabil că la un moment dat voi simți ne­vo­ia, din nou, să evadez în maniera aceasta. Deocamdată, însă, simt nevoia să-i ajut pe tineri să descopere aceste lu­cruri extraordinare, pentru că mulți dintre ei pierd această șansă”, îmi spune cu regret. „Încercați să aflați cîți mai apucă drumul Con­ser­va­to­ru­lui după liceu. Răspunsul dă valoa­rea eșecului care mă doare”.

Chiar dacă în cești cafeaua s-a răcit, vorbele pianistului se aprind mai abitir acum. Scotocește cîteva minu­te printr-o colecție de albume cu fil­mări de prin saloanele mărețe în care și-a dus discipolii. Iar cînd ecranul în­cepe să pîlpîie și se aude cîntec aprig de pian, aproape se aruncă, însuflețit, pe fotoliul din piele, afundîndu-se în el în timp ce derulează cîteva minute din începutul filmului. Încăperea prinde viața sunetului, se transformă în oaza aceea a „trofiniadelor”, saloanele ca­re adună, la casa din Budești, prie­teni ai artelor de peste tot. „După mo­da lui Schubert”, spune pianistul com­plice și cu o încîntare în glas, în timp ce-și amintește de discuțiile ce se în­cing în casă, pe scăunele așezate pre­tutindeni. „Bineînțeles, atunci se ce­re și-un moment muzical. De fiecare dată oamenii se așteaptă la un moment mu­zical din partea mea, fie că săr­bă­to­rim Crăciunul, fie pur și simplu… ve­nirea primăverii”, adaugă el, re­cu­nos­­cînd că, deși cîntă mai puțin de cînd s-a întors în țară, n-a uitat atingerea blîndă a clapelor.

Filmul ajunge la minutul rep­re­zentativ pe care-l caută domnul Tro­fin din butoane și o hora staccato (n. red.: fragment muzical, interpretat alert la vioară, în ritm de horă) lo­vește pereții salonului cu înflăcărare. Apoi nu mai puțin de opt mînuțe se armonizează pe aceeași claviatură într-o suită de colinde „care i-au făcut pe românii din salonul acela italian să plîngă într-o seară de decembrie”. La fiecare nouă piesă, rostește nume și înșiruie premiile copilului ce cîntă după tainele învățătorului său. Multe din ele sînt însoțite de cîte-o bursă la academii din Scoția ori Italia, deși unora le poți număra vîrsta pe de­ge­te. Apasă ritmic cu degetele pe telecomanda argintie, ca pe o claviatură mă­runtă. „Uite, vezi, prin ei am reușit să facem un capăt de pod”, îmi spune domnul Trofin, explicînd că prin fie­care concert nu face decît să mai che­me o verigă într-un lanț de oameni pa­sionați, care țin unul la celălalt. „Chiar astăzi m-a sunat Andrei și mi-a spus «domnu’ Iulian, eu sînt la Napoli. Vin să vă văd pe dumneavoastră și pe băieți la Bologna!»”, iar vorbele-i sînt întrerupte de un surîs sincer și mî­ndru.

De mîine încep repetițiile. Italia îl așteaptă cu echipa de pianiști, iar reprezentația trebuie să le fie demnă și să vorbească, pe note, despre lo­cu­rile din care vin. De mîine, satul o să răsune iarăși a Bach prin fiecare un­gher, iar oamenii vor trece micul po­deț din fața ușii și vor bate, cerînd ajutor. Atunci, doamna Camelia le va ieși în întîmpinare, vorbindu-le cu dulce și sofisticat glas, iar concertul din salon va continua. „Așa e la noi, e-o aventură. Iar aventura cea mai frumoasă mi-a fost și-mi rămîne cea a cunoașterii”.

Anca TOMA