În buncăr nu se doarme niciodată

Teoretic, ca să ajungi în Oxford Pub de pe strada Sfîntul Lazăr nu-i așa de greu. Cel puțin de pe hartă. Însă îndată ce bați la pas colțurile Palasului încercînd să nu te rătă­cești, dai într-un final și de barul situat la demisolul complexului comercial. Ca să ajungi înăuntru trebuie să cobori vreo 20 de scări care dac-ar fi înclinate puțin mai drept, ai avea nevoie de o coardă de alpinism ca să ieși afară.

Jos, două seturi de uși sînt singurele care te despart de bar. Plus un bodyguard, care stă între pere­chi­le de uși, lăsîndu-te să intri doar după ce te-a analizat bine din cap pînă-n picioare. După ce treci de proba asta, urmează o alta – vineri seara, dacă n-ai avut inspirația să rezervi o masă sau dacă n-ai no­roc, va trebui să rămîi la bar ori pe ringul de dans.

Aici, pe lîngă meniu, toate mese­le mai adăpostesc și niste hîrtii în care sînt trecute toate normele de siguranță împotriva incendiilor, precum și procedura de evacuare sau poziția extinctoarelor. Totuși, ca să-ți poți da seama ce scrie pe foaie nu doar ca trebuie să ai la ti­ne o lanternă, dar și o lupă pentru că scrisul este la fel de mare ca pros­pec­tul de la Nurofen. La fel este și la bar, unde numărul acestor fițuici îl depășesc pe cel al meniurilor.

Conform poziției oficiale a Ox­ford, aceștia dețin toate autori­za­ții­le necesare funcționării, inclusiv de la pompieri. Iar acestea nu au fost obținute acum odată cu tragedia de la București, ci erau gata încă de la deschidere acum trei ani. Ast­fel, aceștia se laudă cu trei ieșiri în caz de urgență, dintre care una es­te dublă (avînd astfel practic patru ieșiri).

Totuși, staff-ul din interior este primitor și politicos pentru că nici bine nu apuc să mă uit prin jur că cineva vine să ma ajute cu geaca și mă informează despre mesele libe­re. Dar nu pentru asta sînt aici, iar după o tură prin pub-ul nici prea mic, dar nici prea mare, încep să-mi dau seama că m-aș simți în siguran­ță dacă m-aș îmbăta prea tare, iar afară ar veni războiul. Însă asta ar fi mai puțin posibil cînd cea mai ief­tină bere, la 0.33, costă 7 lei. De ase­menea, majoritatea pereților sînt din cărămidă și doar pe ici-colo mai sînt porțiuni cu tablouri care ar putea fi un pericol în cazul unui incendiu. Iar scaunele și mesele chiar dacă sînt din lemn, acestea sînt lăcuite iar pînă să ardă unul dintre ele, cineva în altă parte a lu­mii are timp să pregătească și să gătească un grătar.

Panzerul britanic

Conform poziției oficiale a Ox­ford, aceștia dețin toate autori­za­ții­le necesare funcționării, inclusiv de la pompieri. Iar acestea nu au fost obținute acum odată cu tragedia de la București, ci erau gata încă de la deschidere acum trei ani. Ast­fel, aceștia se laudă cu trei ieșiri în caz de urgență, dintre care una es­te dublă (avînd astfel practic patru ieșiri). De asemenea, există doi hi­dranți, mai multe detectoare de fum care sînt dispuse proporționat cu spațiul, și care sînt legate direct în centrala unei companii specializa­te. Conducerea clubului mai spune că în incintă există un număr de stin­gă­toare de trei ori mai mare decît sînt prevăzute în autorizație, care sînt poziționate în zone strategice pentru ca angajații să poată interveni rapid.

Unul dintre barmani, după ce-l întreb dacă s-a întîmplat vreodată un incident, îmi spune fără ezitare că de doi ani de cînd lucrează aici nu s-a întîmplat nimic. Totodată, în ce privește siguranța, îmi poves­tește că el împreună cu colegii săi a participat la antrenamente și au fost instruiți ca în cazul unei tra­ge­dii, fiecare dintre ei să coordoneze oamenii din zona de care se ocupă către cea mai apropiată ieșire, tot ei știind cine și cum pune mîna pe stingătoare.

Ceasul aproape că bate ora 12.00, iar șervețelele încep să zboa­re prin aer. Dar asta nu-l supără pe Radu, care vine în Oxford de un an jumătate. Îl întreb dacă s-a simțit vreodată în pericol aici, răspun­zîn­du-mi scurt, pe sub mustață: „Ni­ciodată”. La fel și Mihaela împre­u­nă cu Bogdan, care deși nu vin foar­te des în Oxford, „nu cred că s-ar în­tîmpla ceva aici. Stăm fără frică”.

Pe bună dreptate și eu mă simt aici precum într-un panzer, care nu s-ar putea prăbuși și nici lua foc. Însă cum de numeroase ori am în­vățat, tragediile pot veni cînd te aș­tepți mai puțin. Cînd dau să plec, bodyguard-ul, neimpresionat de cum este îmbrăcat un tînăr gata de petrecere, îl întoarce din drum pe acesta, dar și pe prietenul lui care era deja înăuntru. În confuzie, aces­ta din urmă primește o palmă pes­te spate care aproape-l doboară la pămînt, iar bodyguardul l-a lăsat să intre ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.

Revoltați, tinerii cheamă poli­ția care ajunge în mai puțin de zece mi­nute. Însă cînd văd că nu se re­zol­vă nimic și că sînt invitați mîine la secție ca să facă o plîngere, aceș­tia se lasă păgubași.

Cum toate ba­ru­ri­le de la cub sînt închise, pardon, în renovare, „mai bine stăteam în casă cu un pet de bere”.