În fierăria din Hlipiceni nu se mai aude glasul metalului
Povești fără timbru 12 martie 2013 Niciun comentariu la În fierăria din Hlipiceni nu se mai aude glasul metalului 20Focul din fierăria din Hlipiceni s-a stins. A murit treptat, odată cu plecarea tinerilor din sat spre „străinătățuri”. Rar ce mai calcă copită de cal prin curtea lui Mihai Ungureanu, iar atunci, în locul cărbunilor și a foalelor care să-i încingă, se aprinde autogenul sau cîteva lemne care să înroșească fierul. Nu era zi în care bărbatul, acum trecut de 60 de ani, să nu ațîțe flăcările în cuptorul care a cunoscut trei generații de fierari din familia sa. Meșteșugul moștenit de la tatăl și bunicul său i-au pus în trecut pîinea pe masă și l-a ajutat să-și crească copii. Acum însă trec și săptămîni fără ca sunetul ciocanului bătut pe nicovală să răsune viu în atelierul micuț și îmbătrînit din județul Botoșani.
„De hăt departe auzeai bătăi
Și lovituri de bice de călăi
Iar el, fierarul, cu ciocanul greu
Lovea în nicovală la ilău.”
Pe Mihai Ungureanu îl știu din copilărie. Veneam împreună cu bunicul să schimbăm încălțările cailor de cîteva ori pe vară și ne porneam din zori, ca să fim printre primii la coada care ajungea să se întindă pînă la porțile vecinilor săi. În acele zile fierarul se trezea la cinci sau mai de dimineață și aprindea cărbunii în cuptor. Aceștia se înroșeau sub suflul necontenit al foalelui ce se încorda și relaxa asemeni unui acordeon, împrăștiind cu respirația sa scîntei colorate peste tot în atelierul fierarului. Căldura cuptorului îl hipnotiza uneori atît de tare încît uita și să mănînce sau să bea apă și abia tîrziu în noapte sau în zilele de sărbătoare își lăsa nicovala și ciocanul să se odihnească.
Acum i-am călcat în curte din nou, însă abia l-am găsit pe ’nea Mihai. Era în grădină, departe de muzica fierului pe care o asculta necontenit în anii trecuți. Ne zîmbește trist cînd ne vede, însă de data asta îmi strînge voinicește mîna și nu mă mai trage dintre picioarele bunicului să-mi încerce obrajii cu mîinile aspre, cum obișnuia cînd eram copil.
„Hehehe! Ați venit după papuci noi la cal?”, ne întîmpină fierarul. Cămașa îi este descheiată la gît precum unui flăcău, iar deasupra are doar o vestă deși vîntul încă mușcă iar dintre nori soarele ne zîmbește rar, la cîte o rafală mai puternică care împrăștie vata plumburie de pe cer. „Hai, deshamă și să o încălțăm”, îl îndeamnă nea Mihai pe bunicul.
Meseria, moștenire de familie
’Nea Mihai Ungureanu a învățat meseria de mic, de la tatăl său care a furat meșteșugul „înmuierii” fierului la foc ca să-i dea forma dorită de la bunicul lui ’nea Mihai. Trei generații de fierari din familia Ungureanu au făcut să iasă scîntei pe nicovala veche de cîteva sute de ani. „Tot ce vezi aici, de la ilău (n.r.: nicovală), ciocane și o parte din cuptor este de la tata care și el le avea de la bunicul. Foalele ăsta are aproape trei sute de ani”. Îmi arată spre un burduf arcuit de care este legat un scripete cu o bucată de lemn, ca să poată fi apăsat cu piciorul.
Pe foale s-a așezat praful de cînd nu l-a mai folosit. Acum are un ventilator „pe curent” care să sufle aer în cărbunii roșiatici pe care îi vede însă din ce în ce mai rar. „Nu mai renteză să fii fierar în ziua de azi. Sînt scumpe materialele, cărbuni nici nu mai găsești să cumperi, iar caii din sat îi numeri pe degetele de la mîini.” Începe să mi-i înșire pe cei care încă mai au animale de înhămat la căruță, ba chiar spune și numele murgilor.
De cînd s-au deschis granițele și tinerii au putut pleca să-și găsească de muncă peste hotare și cuptorul fierarului a început să se răcească. „Înainte nu se putea însura cineva dacă nu avea căruță și cai. Din asta îți scoteai pîinea. Era mai mare rușinea să fii flăcău de însurat și să nu ai o pereche de cai și căruță”. Iar ’nea Mihai era cel care năștea din foc cercuri pentru roțile carului, toată fierăria acestuia, iar mai apoi potcovea și bidiviii. Nu era zi în care să nu-l caute vreun om din sat să-i repare vreun plug, o coasă sau să-i facă potcoave pentru cal.
Așa și-a ținut cei trei băieți în școală pe care i-a ajutat mai apoi să-și ridice case si să-și întemeieze o familie. Dintre ei, doar unul mai vine să-l ajute atunci cînd face cîteva zeci de potcoave, care îi ajung și cîteva luni.
Din meșteșugul potcovitului
„El făurea în grabă niște cuie,
Din cînd în cînd scoțînd din flăcăruie
Roșii ca jarul cuiele din foc
Si le-ascuțea-n meșteșugitul joc…”
„Leag-o acolo pe Steluța”, îi strigă ’nea Mihai bunicului, arătînd spre un salcîm bătrîn și noduros care se sprijină de o magazie cu lemne și care a văzut toți caii care au trecut prin curtea sa în ultimii 20 de ani. Scoate apoi telefonul din buzunar și sună la un vecin să vină să ajute la ținut calul. Fierarul începe să alerge grăbit cînd într-o direcție, cînd în alta. Acum este cu mîna într-un sac cu ciucălăi pe care îi aruncă în cuptor, imediat se apleacă să aleagă cîteva potcoave aruncate jos, lîngă nicovală, apoi aprinde apoi focul și sare sprinten să mai aducă niște lemne din magazie.
Între timp intră în curte și vecinul chemat de ’nea Mihai. Acesta este un bărbat înalt, spătos și cu mîinile ca niște paloșe atunci cînd le strînge în pumni. Nici nu mai așteaptă să i se zică ceva și apucă unul dintre picioarele calului cu o mînă și îl îndoaie punîndu-l pe unul din genunchii săi. Imediat vine și fierarul care își așază după umeri un șorț murdar din piele și îl încheie strîns la spate, apoi trage spre el o măsuță mică pe care sînt înșirate haotic sculele de curățat copita calului. Dintre ele alege o daltă mică cu care împinge caielele care au fixat pînă acum potcoava. „Ai purtat oleacă calul, nu te-ai jucat”, îl mustră ’nea Mihai pe bunicul la vederea papucilor din metal ce aproape s-au ros pînă la unghie.
Pe rînd, bucățile din fier cad pe pămîntul moale, iar fierarul își schimbă dalta și ciocanul pe „scobitoarea de copite”, o bucată de fier cu mîner într-un capăt și cu o lamă de trei centimetri lățime, „ascuțită ca un brici”, în celălalt capăt. Bărbatul începe să cioplească în unghia calului, dîndu-i formă și îndepărtînd mizeria și pietricelele care s-au strecurat în căușul copitei. „Picioarele-s cele mai importante și de asta trebuie să ai grijă și să le cureți cum trebuie”, spune cu luare aminte ’nea Mihai, apăsînd pe fiecare cuvînt. „Păi nu? Fără picioare nu poți spune că ai cal, ci-i ca o vacă de ținut în șură. Aia măcar mai dă lapte”, continuă rîzînd fierarul, apoi ia măsura copitei și cu pași mărunți, incomodați de șorțul greu din piele, aleargă spre vatră.
Inima metalului
’Nea Mihai aruncă patru potcoave deja alese de el în focul însuflețit de ventilatorul de sub cuptor. Le întoarce cînd pe o parte, cînd pe cealaltă, pînă cînd fierul începe să prindă viață iar inima acestuia să pulseze. „Fierul e viu și are și suflet, ca un om, doar că inima lui se vede doar în foc”, îmi spune bărbatul în timp ce mai bagă un lemn în flăcările care joacă viu în vatră. În scurt timp, vîlvătaia roșiatică pătrunde de tot răceala metalului, iar ’nea Mihai așază cu un vătrai potcoava pe nicovală. Pe nevăzute, întinde mîna după ciocanul căruia îi știa locul și începe să lovească ritmic fierul incandescent. O lovitură cade pe nicovală, alta pe potcoavă, de parcă încercă să înțeleagă graiul metalului mai înainte de a-l lovi. „Prima lovitură, de pe ilău, e să sperie fierul și să te asculte, și abia apoi îi dai formă”, îmi explică bărbatul afundat parcă cu totul în loviturile de ciocan. În ochii săi se vede o vîlvătaie ciudată, vie, în care focul și pămîntul se îmbină ca să poată citi și înțelege inima fierului.
Acesta potrivește încet și cu grijă mărimea potcoavelor. Dacă sînt prea mici sau prea mari strică unghia calului sau cad mai înainte de vreme, de aceea ’nea Mihai nu se grăbește. După ce găsește dimensiunea care trebuie, întoarce fierul înapoi în cuptor. Apoi, așază potcoava înroșită pe copita calului din care începe să iasă un fum alb și înecăcios. „Calul nu simte decît o fierbințeală. Nu-l doare chiar dacă potcoava-i roșie”, îmi spune acesta cînd vede că mă uit cu milă spre animalul care freamătă speriat. „Trebuie făcut așa pentru că altfel nu-i vin papucii fix, iar dacă între unghie și fier e spațiu potcoava îi poate cădea de pe picior ”, îmi explică ’nea Mihai ferindu-și fața de fumul înecăcios care se împrăștie în toată curtea.
După ce pregătește copita calului aruncă potcoava într-un morman de zăpadă de lîngă casă, cruțat încă de razele soarelui. Aceasta parcă plînge în îmbrățișarea albă și rece, afundîndu-se însă tot mai tare în mormanul înghețat. După ce fierul se răcește, bărbatul așază semicercul din metal pe copită și apoi îl fixează pe unghie cu opt caiele, alergînd imediat după o altă potcoavă cu care repetă procedeul.
’Nea Mihai nu stă o clipă pînă ce și ultimul papuc își găsește locul. Se așază mulțumit pe măsuța micuță pe care își ținea sculele la îndemînă, își șterge fruntea transpirată cu mîneca apoi se sprijină cu mîinile în genunchi. „E, asta făceam eu zilnic acum vreo zece ani, și potcoveam și nouă cai de dimineață și pînă se întuneca. Acum asta-i prima lucrare în trei săptămîni.” Oftează apoi începe să înșire toate facturile pe care le-a primit doar în ultima săptămînă.
Vecinul care a venit să țină calul are și el pomelnicul lui de cheltuieli care nu pare să se sfîrșească. Încet și fără tragere de inimă, fierarul se ridică de pe măsuța cu scule, ia o găleată de zăpadă și o aruncă cu milă peste focul care încă mai scapără în vatră. „Exista vreodată să sting eu focul la ora asta, cînd soarele-i încă sus?”, spune aproape șoptit și tărăgănat ’nea Mihai. „Moare de tot și meseria asta. Măcar de m-aș duce eu înaintea ei.”
„Se auzi un strigăt de român!…
Fierarul nu mai bate din ciocan.
O liniște deplină se făcu
Iar foalele fierarului tăcu.” Fierarul, George Petre
Andrei MIHAI
Adaugă un comentariu