Ispășirea ultimei nopți de delir

Demența nu face discriminări. Ia și oameni de pe stradă, muncitori din fabrici sau profesori din spatele catedrei. Cei mai norocoși sînt atît de apropiați de familii încît acestea renunță și la muncă doar pentru a avea grijă de ei. Restul însă, aglome­rează centrele permanente din toată țara, iar mulți dintre ei ajung la poarta Spitalului de Psihiatrie din Roman. Personalul de aici a învățat că e greu să te atașezi de un pacient care mîine poate uita cum te cheamă sau care, într-un delir, te poate ataca. Dar mai sînt și cei care au învățat să-i spună spitalului casă, și nu se dau plecați nici dacă sînt duși cu ambulanța. „Sîntem o familie ciudată”, spune asistenta șef, doamna Maria. O familie în care oamenii se rătăcesc fără să știe că au plecat de acasă.

Pacienții de la Spitalul de Psi­hi­a­trie „Sfîntul Nicolae” din Ro­man se uită pe geam cu privirea goală. Afară e o vreme ca-n delirul lor, peste zăpada pînă la genunchi, neagră de no­roi și sare, curge o ploaie de primă­va­ră. Pe străduța mică ce trece prin fața spitalului se perindă oameni cu um­bre­le, oa­meni cu fulare, fesuri sau mă­nuși și oa­meni în tricouri cu mînecă scur­tă. Doar portarul de la intrarea in­s­tituției rîde înfundat cînd îl vede pe bi­ciclistul cu brațele dezgolite trasînd linii prin noroiul adînc de vreo zece, poate 15 centimetri. Pacienții nu rîd. De ce ar face-o, cînd „familiile nu îi mai pot suporta, nu îi mai pot ține iar comunitatea nu îi acceptă. «Iar a venit de la Spital». Cum ajunge acasă de la noi, cum îl văd vecinii că ajunge în lo­calitate, chiar dacă e stabilizat și cu tra­tamentul la zi, pun mîna pe telefon și cheamă salvarea. «Veniți și îl luați, duceți-l la Urgențe undeva. Noi îl ve­dem, nu-și poate purta de grijă». Ne tre­zim în aceeași zi că a venit din nou la noi. Externat dimineața, seara e din nou la noi. Ce îngrijiri îi oferă comunitatea acestui om? Ce sprijin?”.

Doctoriței Anca Mihaela Hîncu i se stinge vocea. Mereu face așa cînd o copleșește o emoție; își afundă bărbia în piept și ultimele cuvinte le rostește abia șoptite. Ne-am întîlnit în biroul ei, un loc de muncă spațios, dar modest și îngrijit, decorat sumar. Nu are mult de cînd este managerul spitalului, însă lu­crează aici de cînd instituția era găz­du­ită de fostul conac boieresc din Gâ­dinți, o comună la zece kilometri de Roman. „Nicăieri în România nu este bine în spitale”, respiră adînc și spune laconic. „La noi e și mai grav. Sîntem doi medici, 13 asistenți și 15 infirmieri la 130 de pacienți. În statul de funcții scrie că putem avea 85 de angajați, dar noi avem 56. Și din cei doi medici, unul este pensionat și altul este mana­ger. Efectiv nu poți să te împarți și să faci cum ți-ai dori, să vorbești cu toți pacienții și să le afli păsurile”.

Nici psiholog angajat nu au, deși în lege este trecut cu titlu de obligatoriu. Este doar un contract cu un specialist cu ju­mă­ta­te de nor­mă, care vine două zilepe săptămînă și stă doar cî­te­va ore. Astfel, sfătuitori pentru pa­ci­enți și fa­mi­liile lor rămîn doar cei din persona­lul spitalului. Ei și propriile fantasme.

O curbă descendentă

Schizofrenii, tulburări afective, de personalitate și demențe. Dacă te uiți în ochii celor care se plimbă pe ho­lu­ri­le spitalului nu vezi însă decît curio­zitate și, uneori, frică. Deși, pe hîrtie, în medie, durata de internare este de aproximativ 50 de zile, în realitate sînt pacienți care stau de ani de zile la spital, unii chiar de cînd a fost înființat acesta, în 1982. „Dar aceștia sînt mai mult cazuri sociale, îi externezi, dar nu au unde sta, nu au unde dormi, ce rude mai au nu îi țin acasă și după do­uă trei săptămîni se întorc la noi”, spu­ne doctorița. Îmi explică însă că există și familii care sînt dispuse să treacă de delir, de dezorientare, de violențe pentru a-i ține pe cei dragi aproape de ca­să. Însă nici ei nu reușesc să o facă pî­nă la capăt. „Fiindcă pacienții recad în boală, fie că e de la medicamente sau de la un alt șoc emoțional. Și nicioda­tă, asta dacă își mai revin, nu reușesc să fie la fel cum erau înainte de cădere. E ca o curbă descendentă”. Există însă și cazuri cu apropiați care insistă, se în­grijesc de cei dragi, dar văzînd cum discernămîntul lor se deteriorează pe zi ce trece, cad la rîndul lor în depresie și ajung să fie internați alături de cei pe care îi îngrijeau la spitalul din Roman.

Majoritatea oamenilor confundă însă spitalul cu un centru de îngrijire permanentă. Îi aduc pe cei bolnavi psihic aici, le asigură spitalizarea, și aleg soluția mai simplă. Îi uită. „De aceea noi externăm de fiecare dată cu salva­rea, pentru că altfel puțini sînt cei care ar veni să îi ia la momentul externării. Îi ducem acasă, chiar dacă peste cîteva săptămîni se întorc din nou. Am avut însă un caz aparte”. Doctorița zîm­beș­te. Un gest pe care-l păstrează mai mult pentru pacienții cu care vorbește sau pentru membrii familiilor care caută vești decît pentru sine. Își aduce amin­te de un bărbat ca­re suferea de schi­zo­frenie și care nu se lăsa dus acasă. Într-un final, cînd nu se mai putea evita externarea, salvarea de la psihiatria din Roman l-a dus în Piatra Neamț și l-a lăsat la casa scării unde locuia, plecînd apoi să facă rost de niște hîrtii de la spitalul municipal. „Și bărbatul ajun­gea înaintea salvării înapoi la spital. Nu știu cum a făcut-o prima oară, dar a două oară am înțeles că a chemat SMURD-ul să-l aducă. Ba pe jos, ba cu o mașină, s-a întors de unul singur”.

Nu ne trimiteți bolnavii în pădure

Cel mai important sprijin al comunității pentru spital a venit de abia în anul 2009, cînd s-a decis mutarea aces­­tuia din „mijlocul pustietății pînă la mar­ginea Romanului. Cînd autoritățile au decis asta și au acceptat că pacientul psihic e fratele nostru, e mama mea, e tatăl meu, s-a făcut un pas foarte important pentru integrare în socie­ta­te”, rostește răstit asistenta șefă, doamna Maria. Se oprește, respiră greu, își frămîntă mîinile și se uită spre ușă. „Dacă mama uită de la 70 de ani, de ce să o izolez într-o pădure? Ea are ne­vo­ie de mine, trebuie să o aduc mai aproa­pe să pot ajunge la ea. Dacă îi stigmatizezi și îi izolezi nu faci altceva decît să îi dai uitării și să îi ucizi.”

Pentru că pe bolnavii psihic îi izo­lează înainte de toate societatea. Cel mai bine o citești pe fețele oamenilor apropiați acestora. Ieșind din bi­roul managerului, al doctoriței Hîncu, am întîlnit pe holul principal al spita­lului, lîngă sala de mese, un bătrîn cu fața blîndă. Acesta își strîngea căciula la piept și îi explica duios doctoriței cum a muncit cu mîna lui o oală și ar vrea să i-o dea cadou, ca mulțumire, dar încă nu a decorat-o. Din spatele său, un tînăr cu trăsături similare, fiul său cel mai probabil, se uita în jur cînd rușinat, cînd nervos. L-a apucat pe ta­tăl său de mînă cerîndu-și scuze celor din jur. „Lasă doamna în pace, tată, nu are timp să te asculte acum”, și bă­trî­nul și-a aplecat capul și a început să meargă, mai mult tîrît, lîngă fiul său.

„Degeaba întrebi: te doare?”

Bolile psihice, chiar și cele mai gra­ve, s-ar putea trata, dacă ar veni pa­cienții din timp. Însă la spitalul din Ro­man ajung doar cazurile terminale, și „cu ei nu poți face decît îngrijire. Doar atît. Să-i hrănești, să-i speli, să-i schimbi și să-i plimbi puțin. Familiile ar trebui să-i țină într-un centru, dar cele de stat sînt pline și cele private sînt foarte scumpe”, spune doctorița Hîn­cu, uitîndu-se încruntat după tî­nă­rul care ieșea la braț cu tatăl său din spi­tal.

Îmi spune, apăsat, că nici un pa­cient nu moare din cauza demenței. Mor din cauza infecțiilor, a bolilor mai grave dar, uneori, chiar și din cauza unei gripe banale. Pentru că „ei nu conș­tientizează nimic, dacă tușesc, da­că fac febră sau dacă le este rău. De­geaba întrebi: „Te doare?”. De multe ori demența e și cu agitație mare, pa­cientul nu stă locului o clipă, se plimbă, e dezorien­tat, acum e în pat, acum pleacă, acum îl îmbraci, acum se dez­bracă, acum ru­pe hainele, pamperșii, e o îngrijire la­bo­rioasă. De aceea le este familiilor imposibil să facă față”.

Chiar și cei în stare mai avansată de demență mai au sclipiri. Îi mai lasă familiile acasă și se duc la bucătărie. În fața aragazului, își aduc aminte că îl foloseau. Dau drumul la gaz, dar mo­mentul de luciditate se pierde și apoi pleacă. În urma lor, casa ia foc sau ex­plodează.

Inginerul Fantomas

Asistenta șef, doamna Maria, lu­crează de mai bine de 30 de ani în spitale de psihiatrie. A învățat că nu trebuie să te atașezi de pacienți și că pro­blemele trebuie să le lași la poarta spitalului cînd pleci acasă „altfel nu mai ești om”. Chiar dacă spune clar că „ni­meni din lumea exterioară nu o să mă înțeleagă”, cea mai mare bucurie o sim­te atunci cînd se uită în ochii unui bolnav de schizofrenie care, într-un moment de lucididate, îi zîmbește și îi mulțumește. Dar într-un asemenea loc, nu își lasă niciodată garda jos. „Este o vorbă care spune că într-un spital de psihiatrie, cînd este cea mai multă li­niș­te poți să consideri că este liniștea dinaintea furtunii. Oricînd un bolnav îți poate da faianța jos din baie sau se leagă cu ceva și se poate spînzura. Ei au tot felul de idei delirante și halucinații.”

A văzut multe cazuri în care de­mența a luat controlul asupra oameni­lor, de cînd lucrează în spital, deși as­tăzi, cu noile medicamente, e mai ușor de ținut în frîu boala. Odată, un pa­cient nou venit a luat o cîrja de la un rănit și a spart toate geamurile de la etaj; a fost nevoie să vină portarul cu o lopată și să cheme pompierii ca să îl poată imobiliza. Ea însă a învățat să se teamă de forța pe care o capătă un pa­cient mînat de demență de cînd a în­ce­put să lucreze. A îngrjit un bărbat care, „aflat într-o stare de agitație, a fost ne­voie de trei infirmieri și 12 alți pa­cienți ca să-l putem imobiliza, să-l li­niș­tim.”

Însă cazul care a marcat-o pe doamna Maria cel mai mult a fost cel al unui inginer, pe vremea în care spitalul încă nu se mutase de la Gâdinți. „Asta am să ajung, dacă voi trăi, să le spun și nepoților și strănepoților și răs­ne­poților”. Cînd povestește, asistenta nu își ridică ochii de la un punct care și l-a fixat pe ușa din micul birou în care ne-am așezat, așteptînd parcă să intre cineva pe ușă. Inginerul ajunsese la spital cu un caz de demență, după ce și-a ucis soția. Era un „om abil, cu o inteligență de remarcat. Și tocmai, fi­ind deștept și curat, toate grupurile de lucru din spital au ajuns să îl placă. Lu­crînd și la bucătărie, a ajuns să de­ți­nă chei de la ușile din tot spitalul”. Fă­ră ca nimeni să își dea seama.

Și într-o seară, în care asistenta bă­nuiește că a avut o cădere, „un delir fantastic”, și-a pus în aplicare un plan „care se vedea că l-a copt demult”. A așteptat tura de noapte, în care în tot spitalul era doar o infirmieră și o asistentă. Asistenta în seara aceea era doam­na Maria. „Pregătise suc, vin și venea la noi cu diverse avansuri, complet in­coerente cu gînduri lipsite de logică. Ne spunea cînd la una cînd la alta să îl lăsam singuri cu cealaltă, dar nu ne spunea și motivul. Atunci mi-am dat seama că avem o problemă și că trebu­ie să fim cu ochii pe el. La un moment dat mi se păruse că băuse, așa de pu­ter­nic îi străluceau ochii, dar era deja de­compensat.” Cînd pacientul nu s-a po­to­lit, cele două femei au încercat să ia legătura cu unul dintre doctorii de la spital care locuia în Roman, dar nu au primit răspuns. Au încercat apoi la Poliția din municipiu, care i-a trimis la cea din comună însă polițiștii locali nu aveau mașină și urma să dureze pî­nă cînd ajungeau la fostul conac.

„Am trimis pe cineva de la fermă pe un cal. Timp în care inginerul a stins luminile în tot spitalul și noi am ieșit printr-un geam de la triaj, singurul care se deschidea. Atunci, a venit după noi coborînd un deal și strigînd «Eu sînt Fantomaaas!»”. Doamna Maria l-a ținut de vorbă, infirmiera s-a ascuns după un tractor, în timp ce un paznic a venit cu o furcă pentru a în­cer­ca să îl potolească. La ora 3.00, du­pă vreo jumătate de oră, a venit poliția, „a tras focuri de armă, dar el dis­pă­ru­se”. L-au găsit în patul de spital, aș­tep­tînd liniștit, cu un cuțit alături.

Mîinile doamnei Maria au început să tremure violent, în timp ce și le-a ascuns sub birou. Îmi zîmbește și îmi spune din nou zicala cu liniștea din spitalul de psihiatrie, care anunță, de fapt, o furtună. Ridică din umeri, ră­suf­lă ușurată și se uită pe geam afară. Vîntul care pornise dimineață s-a calmat și dinspre casele din jur nu răsuna nici un sunet.

***

În Roman, ploaia a cedat. Acum, bălțile plutesc deasupra grămezilor de zăpadă. În ele romașcanii își scaldă chi­­pul, privindu-l pentru cîteva secunde cum se deformează, ca apoi să meargă mai departe, străduindu-se să oco­leas­că noroiul. Pacienții de la Spitalul de Psihiatrie „Sfîntul Nicolae” din Ro­man nu sînt la fel de norocoși. Ei și-au văzut chipul deformîndu-se și n-au pu­tut face nimic decît să învețe. Să în­ve­țe să nu mai aibă încredere în mintea lor.

Cătălin HOPULELE