Izvoarele, satul cu șapte cutremure pe zi

Satul Izvoarele a revenit de ceva vreme pe ecranele televizoarelor, fiindcă bucăți de deal par să se rupă și să amenințe casele sătenilor. Unii dintre săteni pun totul pe seama lui Dumnezeu, pe cînd alții spun că despăduririle sînt de vină. Acest necaz, vine după ce, acum patru ani, aceiași săteni au fost zguduiți o vară întreagă de peste 300 de cutremure. Bătrînii s-au speriat și au crezut că divinitatea le-a blestemat satul plin de izvoare, însă, atunci le-au venit în ajutor zeci de specialiști care au încercat să-i liniștească. „Fiecare avea varianta lui, iar noi n-am știut ce să mai credem” și parcă nici acum nu știu pe cine să dea vina sau cum să-și explice năpasta care s-a abătut, din nou, asupra lor. Familia lui Șerban, care locuiește în capătul satului, a fost prima care a văzut că ceva se întîmplă sub pămînt. Și-au mutat animalele din zona în care „curgea pămîntul continuu” și au chemat imediat toți sătenii din sat – „să vadă și ei cu ochii lor”.

„A fost frumos! Na, acum nici nu pot să spun că le duc lipsa”, îmi zice Ana cu ironie, atunci cînd se gîndește la cutremurele care zgu­du­iau satul Izvoarele din județul Ga­lați, acum patru ani. Es­te singura din sat pe care o mai vezi pe afară într-o zi așa ploioasă. Îm­brăcată într-o geacă de un albastru deschis care te face s-o zărești și la zeci de metri depărtare și cu pasul grăbit, femeia, pe la vreo 30 de ani, îmi spune că alunecările de teren, care au mutat „oamenii ăștia cu mi­­cro­foane și camere” în satul lor cu to­tul, au loc din cauza con­să­te­ni­lor ei, fiindcă toată iarna au tăiat co­pacii care mai susțineau dealul. „Văd pe la televizor că spun despre sa­tul nostru că e un loc uitat de Dum­nezeu. Nici pomeneală – oamenii sînt de vină! Ei au distrus totul și acum răul vine peste noi”, îmi zice în­crun­tată, dar parcă împăcată cu gîndul, în timp ce pe chipul ei se scurg cîți­va stropi de ploaie. Își pune gluga albastră pe cap și o ia spre centrul satului, unde își duc traiul a­proa­pe în aceeași ogradă biserica și școa­la gim­nazială.

***

Zeci de case bătrînești care stau să se prăbușească sau altele, înalte cu două etaje și abia renovate, se în­grămădesc pe de o parte și alta a drumului care desparte satul Iz­voarele, în partea dinspre vale și cea dinspre deal. Drumul de cîțiva kilo­metri pe care trec zilnic sute de ma­șini o ține drept de la intrarea în sat pînă la ieșire, acolo unde localita­tea întîlnește comuna din care fa­ce parte, Slobozia Conachi. Cum vii din comuna Independența, la pri­ma casă locuiește familia lui Șer­ban, un bărbat înalt, lat în spate și cu părul grizonat. Lîngă casa bă­trînească vopsită toată cu alb, se ri­dică alta mai impunătoare și cu pe­reții nevopsiți, acolo unde băr­ba­tul își duce traiul de zi cu zi îm­pre­ună cu soția și cei 13 copii ai lor. Pen­tru că mai în fiecare seară doarme la stîna care se află lîngă casă, Șer­ban a descoperit primul că ceva se petrece sub pămînt. „Am auzit timp de o zi și de o noapte niște sunete, parcă era un mic rîu care venea din ce în ce mai aproape de mine”, îmi povestește bărbatul, în timp ce so­ția lui dă aprobator din cap. Poartă o cămașă albastră și dungată, a­co­pe­rită de un pulover gri – toate mîn­jite de pămîntul maroniu. Pe un ton hotărît, Șerban îmi spune că la scurt timp, dealul parcă a început s-o ia la vale și-atunci, speriat, s-a văzut nevoit să-și mute stîna – de frică să nu moară toată animalele în­gro­pa­te sub mormanele de moloz. Ca să mai salveze ce mai putea fi salvat, s-a apucat chiar și-a dărîmat și o clă­dire mai veche – să mai scoată și să păstreze măcar cîteva materiale pe care să le poată folosi mai apoi. A­runcă o privite fugitivă spre deal și mă asigură că el nu se teme că o să-i fie luată casă cu totul, fiindcă a lucrat de curînd la ea și a consolidat-o.

Nevasta lui Șerban Mînă­Ji­nea­nu, se grăbește să-mi spună că lo­cul de la deal, unde își țin do­bi­toa­cele, a fost bîntuit toată viața de pro­bleme și parcă-i urmărit de bles­te­me. „Acuși se fac doi ani de cînd in­­terlopii ne-au dat foc la stînă. Au fost focuri trei zile la rînd, o zi da, una nu. Atunci am chemat televi­ziu­nea, dar nu au venit. Cică nu pu­­teau opri focul, da’ ce, acum pot opri dealul?!”, îmi spune supărată foc și cu o voce mînioasă femeia. E su­pă­rată că „de cînd cu dealul ăsta” jur­naliștii o vizitează mai în fie­ca­re zi să le spună tot felul de po­veș­ti. Cînd termină fraza, fruntea i se des­crețește și-mi spune c-un soi de satisfacție că se mai încălzește că i­deea că vecina ei parcă-i totuși chiar mai vizitată. „Odată, s-au dus jur­na­liștii ăștia la ea și ea nici nu în­țelegea ce se întîmplă. Erau toți în ju­rul ei, cu camere, cu microfoane, și ea tot întreba: «Unde mai vine și dealul, măi mamaie?!».”

Cel mai mare regret

Pe tanti Dana, vecina lui Șer­ban, am întîlnit-o în timp ce îi condu­cea pe patru jurnaliști spre o poar­tă mare de lemn. M-a invitat să-mi arate crăpăturile de la colțul casei pe care le-au lăsat cutremurele de acum patru ani. „Am mai încercat să le astup cu ciment sau cu lut, da’ cînd mai vine cîte un cutremur din Vrancea iar le destupă”, îmi spune femeia. Poartă pe cap un fes viși­niu, scămoșat, care lasă la vedere cîteva fire de păr roșcat, iar mîinile și le tot ascunde în ilicul negru. Pri­vește cu tristețe în jurul casei sale și atunci toate șanțurile din piele i se adîncesc. Își aduce aminte că e­rau cîte șapte-opt cutremure în fie­care noapte și nu putea să doarmă mai deloc, iar ziua umbla prin cur­te numai așa, să uite de toate. S-a mutat aici acum 10-15 ani de la oraș, de la Galați, și regretă și a­cum ziua aceea în care și-a vîndut apartamentul și a ales o viață la ța­ră. Acum are grijă în fiecare zi de soțul ei care e paralizat și de ma­ma sa, o bătrînă de 80 de ani. Bă­ia­tul ei, din fericire, a rămas la oraș și acum, spune femeia, el are o fa­milie fericită și doi copii care, a­tunci cînd vin la ea în vizită, o mai fac și pe ea să zîmbească.

„Soțul meu, în fiecare noapte mă trezea din somn și-ncepea să strige : «Fă, fă, fă, cutremurul!». Îl li­niș­team și apoi încercam și eu să dorm. La un moment dat, începusem să mă învăț și cînd mergeam pe la un doctor la oraș și spuneam de unde sînt, deja știa că-s de acolo, de un­de-s cutre­mu­rele alea multe. Tă­ceam, mă-nfri­co­șam și înghițeam în sec”, spune tanti Dana, în timp ce-și încrucișează mîi­nile în poală și privește spre dea­lul „care curge con­tinuu”. Nu știe ce o să facă, iar da­că s-ar întîmpla ceva cu locuința ei, în niciun caz nu s-ar du­ce pe capul băiatului, la oraș. Crede că zona as­ta-i blestemată, căci, aici, la ea în sat, sînt cutremure și alu­ne­cări de te­ren, iar prin comunele ve­cine sînt inundații și oamenii ăștia împărțiți în două parcă fac parte din tabere de suferință diferite. „Eu zic că toa­te astea sînt de la sondele ca­re scot petrol de sub pămînt, alții spun că nu. Nu știm. În caz de ce­va, eu ies afară și strig în gura ma­re să mă audă toată lumea. Altfel, unde să mă duc, ce să fac?!”, spune femeia de peste 50 de ani, iar pe obraz încep să-i curgă lacrimile. În fața mamei sale și a bărbatului zice că nu poa­te să plîngă – trebuie să fie pu­ter­nică. Suspinele ei sînt întrerupte, din cînd în cînd, de stropii de plo­aie care se scurg de la stre­și­na ca­sei bă­trînești.

În curte, doar un cîine ținut în lanț se mai mișcă. Casa îmbrăcată cu lemn vechi, vopsit în albastru, are pereții din lut de pe care se sco­rojesc, pe la colțuri, bucăți întregi de var gălbui și udat de ploaie. „Ui­te sfîrșitul lumii, ăsta e sfîrșitul lu­mii, azi oleacă, mîine oleacă… Nici la biserică nu am mai fost”, îmi spu­ne tanti Dana. Se gîndește de mul­te ori la soarta satului în care lo­cuiește, fiindcă unii dintre vecinii ei și-au pus deja casele la vînzare, iar tinerii parcă nici nu vor să au­dă de locul ăsta și oftează, fără să știe ce mai poate să facă de-acum, decît să supraviețuiască.

Grevă cu trei oameni

De teamă că nimeni nu o să fa­că nimic, unii săteni din Izvoarele au vrut să blocheze strada prin­cipală și să facă grevă. Florin, un băr­bat la vreo 40 de ani, își amintește că vreo trei dintre ei chiar au ieșit în stradă și cereau să vină televi­ziunile să va­dă ce se întîmplă cu sa­tul lor. „Păi erau cîțiva care doar aș­­teptau să pri­mească ceva, cînd ve­deau cîte-o ca­meră – hopa se du­cea­u și ei. Într-o zi, s-a dus și o fină de-a mea și am în­trebat-o ce vrea și mi-a spus că mer­ge așa, că poate pri­mește și ea ce­va”, îmi spune Flo­rin, în timp ce-și scoate mîinile din mă­nușile mari pe care le folosește la adunat crengi. E supărat și nervos pe sătenii ca­re au exagerat și care au adus pe ca­pul lor jurnaliștii și s-au apucat să strice liniștea dintr-un sat.

Casa lui nu a avut nicio pro­ble­mă, pentru că, zice el, are o temelie bună și e construită mai de curînd, însă casele bătrînilor făcute din lut, care nu au mai fost reparate de ani de zile, s-au mai stricat. Băiatul lui, care locuiește la cîteva case depă­rtare de el nu s-a plîns de cu­tre­mu­re, deși și el stă într-o casă mai ve­che. „Erau de ăștia care aveau ca­sele aproape dărîmate și cu crăpături di­­nainte de cutremure și, cînd ve­neau televiziunile, ei plîngeau și spunea că totul e din cauza zgîlțîiturilor”, îmi povestește Florin, în timp ce se grăbește să-mi arate „buba de deal” care se pregătește să cadă peste ca­sele oamenilor, din cauză că, în timp, au fost tăiați toți copacii. Spune că acolo, peste deal, sînt sute de iz­voare care au cărat nisipul de colo-colo și care acum îl aduc spre stradă. Își aduce aminte că atunci cînd a să­pat pentru a-și face o fîntînă în cur­te a dat foarte repede de zone pline cu nisip de mare. Este o zonă bogată în apă și de aceea și stră­m­oșii satului l-au numit „Izvoarele”, dar, cu timpul, oamenii, după cum îmi spune bărbatul, au astupat iz­voarele și cînd mergeau pe cîmpuri nici nu își mai dădeau seama unde ar trebui să calce și unde nu.

Petru, un tînăr de vreo 20 de ani, mă atenționează că în curînd dea­lul o să vină peste tot satul. El a fost, de curînd, la vărul lui de la Ga­lați, s-a uitat pe internet și a văzut că lîngă ei este un cristal mare de diamant pe care unii oameni în­cear­că să-l spargă și de aia se în­tîm­plă toate lucrurile rele la ei în sat. El și-a tot acoperit găurile apărute în pe­reții casei cu lut și paie, iar acum este sigur că locuința lui este mult mai sigură. „Acum, la noi în sat, nu mai găsești nicio fîntînă cu apă bu­nă în ea, toate s-au stricat”, îmi spu­ne Petru, în timp ce își vîră mîinile în buzunarele gecii.

***

Ploaia s-a mai domolit, iar co­piii de la școală își lipesc fețele de ferestre și așteaptă cu nerăbdare să iasă soarele. Pe cer nu se ivește ni­cio urmă de soare, ba mai mult, par­că cerul s-a oprit pentru cîteva mi­nute pentru a aduna forțe și mai pu­ternice. Tanti Dana a intrat în ca­să pentru a-și hrăni soțul, iar în cur­tea lui Șerban se mai aud cîteva voci de copii care aleargă spre ușa mare de la intrarea în casă. Ana abia a­cum se întoarce spre casă și geaca ei albastră mai aduce o pată de cu­loare vie într-un tablou pictat în culori închise. Din deal, apa se lasă spre sat, trece cu repezeală de șo­sea și se duce spre casele din vale, ca­re încă nu s-au dărîmat în satul pes­te care iarna s-a apucat să trea­că și care acum stă prins la mij­loc între „cîntatul cucului și cîntatul lu­pului”.