Jazzul, lătratul și show-ul static electoral

Ca s-ajungi la secția de votare cu nu­mă­rul 31, din Colegiul „Negruzzi”, trebuie să te iei, mai simplu, după sunetul muzicii care răsună din clădirea din dreapta. Un soi de jazz se chinuie să tragă atmosfera re­la­xantă c-un picior în curte și nu lasă paz­ni­cul care, proptindu-și greutatea într-un picior, trage din țigară în fața unei magazii a cărei ușă-i deschisă larg, s-o bată soa­re­le și pe dinăuntru.

După un ritm al muzicii își potrivesc miș­cările și-o mînă de băieți și fete care, fie așezați pe marginea blocului, fie țopăind în jurul unor tomberoane mari de gunoi, fă­ră să-și fi schimbat pijamalele, par să fie cam departe de orice decizie s-ar lua în a­propierea lor. Jazz-ul nu se nimerește de­loc prin lista de sunete după care-și ghi­dea­ză mîinile prin aer, așa că episodul se de­ru­lează în fața ochilor tăi cu o muzică de fun­dal ruptă dintr-un album de rap.

După decizie, se șade lîngă urnă

Dacă vrei să intri-n sală, să votezi, trebuie să stai la coadă cîteva minute. Pe-un sca­un, aproape în mijlocul încăperii, la doi pași distanță de urne, o femeie tre­mu­rînd pare să nu-și mai găsească puterea să se ridice. Oftează, plimbă cîrja peste pi­cioa­re­le îngrămădite unul în celălalt și așteaptă să-și adune sufletul într-un loc. Pe holul liceului, un tropăit mecanic, din timp în timp, urmează afișele succesive și, agățat de-o mînă care-l ghidează, un băiețel dă buz­na cu un zîmbet printre oameni. Face cîteva ture în jurul urnelor și se oprește brusc în clipa-n care tatăl ferește perdeaua și iese cu buletinele de vot din cabină.

O bătrînică se-așază cu greutate pe ban­că, ajutată de-o femeie slăbuță, care se în­vîrte visătoare în cerc și spune „școala mea dragă!”. Un „lasă, maică!” vine din dreptul mamei, care-mi spune că toți cei trei co­pii ai ei au terminat școala aici. „Feciorul meu, în clasa întîi, a fost coleg cu primarul!”, îmi zice bătrîna cu mîndrie în glas. Își în­dreaptă cutele fustei și dibuiește cu mîna, încercînd să găsească și să potrivească capetele ba­ti­cului înnodat. „Da, da – chiar primarul Iașului!” Fata bătrînei se uită la ea cu nos­talgie și continuă să facă pași conturînd cercuri imaginare pe trotuarul din fața secției. „Cînd eram eu mică, învățam aici sus, la etaj și băieții mai curajoși aduceau sal­te­le, le puneau afară, pe teren și se-aruncau pe ele de la etaj!”, îmi zice rîzînd și-și ajută mama să se ridice anevoios de pe banca verde, din care lipsește o scîndură.

Bătrînii sînt într-o continuă mișcare. Nu trece-un minut și cei care ies pe poarta li­ce­ului sînt înlocuiți de alții, care tra­ver­sează cu hotărîre terenul de sport și se-ndreaptă către intrarea în clădire. Printre ei, se în­dreap­tă către secție și-o doam-nă cochetă, care, confuză, întreabă-n stînga și-n dreapta „ce-ar trebui să fac, dom’le, cu cățelul, cînd votez?”. Nu trec două-trei secunde și doritorii se-ndreaptă către lesa întinsă, oferindu-și, care mai de care, a­ju­torul. Că­țelul, îmbrăcat cu o geacă de fîș roz și cu o fundiță legată de-un moț de blă­ni­ță de vîrful capului, se-nvîrte în jurul pi­cioa­relor doamnei și intră-n secție, fără să aș­tepte vreo mișcare, trăgîndu-și după el stă­pîna.

Printre lătraturi, rîsul unui bărbat își fa-ce loc și pașii i se-ndreaptă afară din sec­ție, către o femeie ce pare-a fi reprezentanta unuia dintre partide, ieșită afară să ia o gu-ră de aer. „Ce faceți, doamnă? Haideți re­pede înapoi – să ducem la capăt și show-ul ăsta!”