Jurnalul unui turist rătăcit printre românii din Londra

Paradis al turiștilor și al imigranților, Londra i-a primit pe toți ca un templu fără pretenții. Nu s-a răzvrătit ca Veneția împotriva turiștilor, nici ca restul Marii Britanii împotriva imigranților. Iar românii au luat degetul întins și s-au tras încolo cu amîndouă mîinile. Sînt cartiere din Londra în care dacă strigi „Salut” întorci trei din cinci capete. Dar „boala imigranților” clamată în campaniile anti-imigrație înainte de referendumul de ieșire din Uniunea Europeană n-o simți în capitala Marii Britanii, unul dintre cele mai cosmopolite orașe din Europa. Poate doar în suburbii, unde zone cîndva deschise par acum ferecate lumii exterioare. Dacă și-ar deschide partid în orașul condus de un primar britanic, de origine musulman, imigranții s-ar putea să fie majoritari. Și cel mai probabil n-ar fi prea mulți cei deranjați.

Florina și cu Marius vorbesc de parcă lumea-ntreagă s-ar sfîrși aici, în cer, în perdeaua albă de zăpadă care să așterne cu furie deasupra Ia­șului. Pilotul anunță că s-ar putea să nu aterizăm, Florina se uită pe geam la luminițele de la sol care încep să se mijească prin viscol, cînd co­bo­rîm dintr-un nor pîclos, care se agață de aripile avionului pînă pleznește ca o gumă de mestecat. S-au întors de atîtea ori din Londra încît nu mai știu să-ți spună care-i casa. Româ­nia pe care au lăsat-o în urmă de fie­care dată alergînd sau România un­de s-au întors de fiecare dată arși parcă în suflet de dor.

Și nu e nimic poetic în dorul lor. Nu e o trecere romanțată spre Vest – „am dat destui ani din viața mea României” – și nici vreun mecanism complex de negare a naționalității de tipul „toți românii sîntem la fel”. E un dor autentic, sfîșietor în simpli­tatea lui. Dor de familie, de casă, de oameni care-ți vorbesc aceeași lim­bă și același grai. Dor de oameni de care te-ai săturat și de care ai vrut să fugi, oameni pe care ai început să-i cauți apoi bezmetic în Londra, și oa­meni spre care te trezești alergînd rînd pe rînd, cînd dorul nu te mai lasă. Spre români, „oamenii lui dra­cu și-ai lui Dumnezeu”, cum spu­ne Marius aproape scuipat. Stă la geam pe un rînd de trei scaune, cel din mij­loc rămas liber, iar Florina păzește aleea de parcă se-așteaptă ca avio­nul să se rupă în două la fiecare trem­ur.

Marius e genul de om pe care-l judeci înainte să-i vorbești. E îm­bră­cat din cap pînă-n picioare în hai­ne lejere, dar de firmă, de parcă un copil obraznic a fost pedepsit să scrie Adidas pe el ca pe o tablă. La în­ceputul zborului se certa cu stewar­desa, „unguroaică, se vede”, cu cei­lalți pasageri care-i ocupaseră lo­cul „v-au scăpat ăștia înapoi în țară?” și cu sine, într-un lung șir de în­ju­ră­turi de zici că furtuna de-afară ar fi menită de Dumnezeu să-l opreas­că. Are doi copii pentru care mun­ceș­te 12 ore pe zi în Londra și vine să-i vadă la mijlocul lui martie într-un con­cediu pe care și l-a programat de șase luni. Dar cu o zi înainte să se urce în avion, a venit la el șeful său să îi spună că dacă renunță „la «ho­liday» adică la concediu”, îi face con­tract permanent. „M-am uitat la el și i-am zis «cum să renunț frate că mîi­ne plec în țară, am avionul plă­tit, am totul gata». A spus că nu-l in­tere­sează. Eh, mi-am băgat-o și eu și am plecat. Asta se întîmplă cînd vede că românii pe care-i are muncesc. Mai are sîrbi și polonezi, băieți buni, faini, dar ce fac ei nu se cheamă mun­că.” I se contorsionează ochii într-un fel de scîrbă de ți-e frică să-l pri­vești prea mult. „Cine îi mai șterge pe ei la cur dacă nu ne lasă pe noi, ro­mâ­nii?”, izbucnește într-un rîs spontan. „Cum să nu pleci cînd acasă lu­cre­zi pe 20 de milioane de lună și aco­lo cîștigi 30 pe săptămînă? Nu se com­pară să le trimit copiilor o jucărie scumpă, trebuie să vin acasă. So­crii mei care lucrează acolo nu s-au mai întors de cîțiva ani și mereu îmi spun că «ne e dor să venim acasă și să ne batem nepoții cu mîna noas­tră dacă nu să-i iubim, să-i vezi și să pui mîna pe ei».”

Florina lucrează undeva în zona Chelsea, considerat a fi unul dintre cartierele de lux londoneze, unde are grijă de o familie de bătrîni. A plecat de cinci ani să muncească în străinătate și a stat mai mult în Re­gat decît acasă. N-a plecat nici ea din țară de prea mult bine. Simte însă că a lipsit atît de multe încît nu mai face diferența între familie și simple cunoștințe. Pînă anul trecut, de Crăciun. „Ultima oară cînd am ple­­cat de-acasă a urlat mama într-un hal de zici că s-a rupt ceva în ea. Mi s-a pus un nod în gît, n-am mai pu­tut să mai vorbesc, să mai spun nimic.” Florina se uită pe geam, fa­ce o cruce mare cu palma deschi­să și-apoi strînge un rozariu atît de tare încît i se scurge tot sîngele din pumn. Cel mai greu drum e mereu drumul acasă.

15 grame de bărbăție

Cu o seară înainte să-i cunosc pe Marius și Florina i-am auzit, par­că, la un spectacol de stand-up co­medy la subsolul Strand Hotel Lon­don, una dintre clădirile din centrul Londrei pe care n-o poți cu­prinde în priviri dacă stai în fața in­trării. Nu erau ei, dar erau cu­vin­tele lor.

Un comediant vorbea despre aglo­merația din Londra, despre al­bii buni la sport, dar nu la sportu­rile care contează, despre homose­xuali și despre imigranți. Într-o en­gle­ză curată, dar într-un stil la care trebuia să fii britanic ca să reac­țio­nezi. „Și eu mă aștept ca într-o zi să vină un român să spună 10.000 de glume mai repede, mai bine și mai ieftin decît mine.” Povestește că a vrut să facă un test de fertilitate și a trebuit să-și care de-acasă „borca­nul cu miere” printr-un oraș în care știa că toată lumea se uită la el. Că a ajuns la spital și că, literalmente, cineva „i-a cîntărit bărbăția” din borcan pe un cîntar de față cu el. O asistentă poloneză, avea să afle. „În­chipuiți-vă că meseria acestei fe­mei ar fi să stea în fiecare zi și să cîntărească borcane umplute cu sper­mă. Cum ne fură nenorocita slujbele! Oare? Astea sînt slujbele pe care ni le-au furat imigranții, slujbele încărcate de tradiție pe ca­re le-am moștenit din tată-n fiu și pe care o să ni le recuperăm după BREXIT?” Britanicii din sală rîd, îi recunoști după accentul curat pe care l-ai învățat în filme. De fapt, rîd toți cei aproape 300 de oameni din sală, dar jumate rîd ca femeile de bancurile cu blonde. Cu jumă­ta­te de gură.

Prejudecăți turistice

Londra e formată din cartiere-oraș unite de căi ferate subterane, supraterane și autostrăzi cu mai multe benzi decît degetele de la ambele mîini. Iar dacă Heathrow e cel mai tranzitat aeroport din Euro­pa și al doilea din lume, Luttonul e un fel de poartă low-cost de in­tra­re în Regat – un aeroport al imi­granților și turiștilor. Am ajuns în Londra pe 14 martie odată cu răsă­ritul soarelui și am plecat spre oraș cu un autobuz în care eram trei per­soane, dar pentru care am luat bi­let cu o lună de zile mai devre­me, la o cincime din preț. Pe ofițerul de la verificarea pașapoartelor, cu accen­tul lui gros, gutural, l-am vă­zut cîteva secunde cînd am închis ochii dansînd alături de „prietenii mei elefanții”. Trei femei de la security check din zona îmbar­cări­lor aveau capul îmbrobodit cu nă­fra­me gri. Taximetriștii veniți spre Lut­ton? – doi asiatici și încă un indian conduceau cele trei mașini din stație. Șoferul de autobuz era pakistanez, a vorbit o jumătate de drum la telefon și tocmai pleca într-un concediu de o lună de zile în Thai­landa. Majoritatea prejude­că­ților pe care te-aștepți să le găsești în Lon­dra le-aduci de-acasă.
Pe 14 martie, un circ ambulant parcat în apropierea autostradei M1, un boa constrictor care șerpu­ieș­te spre inima Londrei, a luat foc di­mi­neață și la prînz încă existau res­tricții de circulație. Panourile de pe autostradă ne avertizează la fie­care 200 de metri că urmează ambu­teiaje de 40, 50 sau chiar 60 de minute. Șoferul de autobuz cotește brusc, iese de pe autostradă și ne trezim în suburbiile suburbiilor Londrei. Casele, magazinele și toa­te construcțiile care au măcar un etaj sînt făcute din cărămizi mă­ci­nate de timp, dar întreținute ire­pro­șabil. Nu e nimic modern aici, nici autobuzul din 2010 cu 450.000 de kilometri care ne poartă onorabil spre oraș. Dar mergem 30 de minu­te printr-o lume care pare că se luptă să nu dispară. Închipuiți-vă un tîrg de Dacii 1300, toate impecabile, dar pe care indiferent cît de bine le lustruiești, nu poți ștergi de pe ele urma lăsată de timp.

Toate casele clădite pe Mill Hill, în nordul Londrei, vechi de zeci, unele poate chiar peste 100 de ani, descriu și o apăsare a intimității care pare să nu-i fi copleșit pe local­nici cînd au ridicat prima dată ca­sele. Cîndva aceștia probabil își ve­deau unul altuia în sufragerii cu străzile înguste, garduri aproape inexistente, pînă la genunchi, parcare cît să-ncapă o mașină și-un pie­ton trecînd prin fața-i pînă la stra­dă, geamuri mari, imense, peste tot, și la parte și la etaj, și case înfrățite, vecinii fiind despărțiți doar de tufișuri mai stufoase. Un om care se ferea de intimitate nu-și făcea feres­trele cît casa de mari, construia zi­duri, nu poduri de comunicare. Și totuși, vezi puține case care au doar perdele. În rest, locuințele au zăb­rele albe, montate pe interiorul gea­murilor, sau cearșafuri ce par a fi din pânză groasă întinse pe fiecare pătrățică de sticlă care bate înspre casă. Buncărele din suburbii se îm­puținează cînd te apropii de arte­rele aglomerate de la marginea ora­șului.

„Cifaci, cifaci?”

Cartierul Wembley, unde e și stadionul cu același nume, e un mic Paris românesc, din care lip­sesc doar micii. La hotelul la care stăm mana­gerul, un libian, mă întreabă de ze­ce ori de ce se cazează așa de mulți turiști la el dacă nu joacă nicio echipă românească pe Wembley. Menajerele sînt românce, cu spi­na­rea frîntă în anii petrecuți în hote­lu­rile londoneze în care ai sta, dar nu le-ai recomanda la alții să se ducă. Elena e o femeie de 52 de ani, moldo­veancă, care strîmbă din nas cînd o întreb dacă-s muncite de patron, un zbir care-și trage pe față un zîm­bet cu silicoane de fiecare dată cînd ne vede. „Ne facem treaba ca să mergem la copii, să fim cu ei cînd le-o fi și lor sorocul.” Elena are o fată de 20 de ani care speră să obți­nă un loc de muncă permanent în Marea Britanie. Ea nu vrea să ră­mî­nă „mai mult decît sînt poftită” și nu a înțeles din Brexit altceva decît că încă nu-i nimica sigur. „Cînd o fi, poate s-o gîndi cineva și la noi”.

În șaormeria de vizavi de ho­tel, un albanez mi-a mirosit accentul. „Londra? Plină de români, îi gă­sești la orice pas. Păi cum să-i ju­deci? Nu e lira mai tare ca euro?”, spune rîzînd în timp ce-mi aruncă cîte-un „cifaci, cifaci” în timp ce mă­nînc, cum striga curcile bunica în fața porții în copilărie. Fiecare car­tier londonez are un centru cu stră­zi pietonale, acces ușor la mijloa­cele de transport în comun și parti­cularitățile lui. N-ai să găsești un coș de gunoi în centrul Londrei, fiind­că la începutul anilor ’90 IRA (Irish Republican Army) le folo­seau pentru a planta bombe improvi­za­te. Coșurile din metal se transformau în șrapnel care rănea sau omora cu ușurință pe cei mai apropiați trecă­tori. Acum, ești norocos dacă găse­ș­ti pe la metrou pungi de plastic trans­parente atîrnînd de inele pentru a-ți lăsa ambalajele care nu-ți mai încap în buzunare.

În Camden sînt cinci piețe le­gate una de alta în care se vînd de toate: banane peste magneți, cărți naturiste împachetate în tricouri cu Harry Potter și zeci de mii de suveniruri. Noaptea, Camd­enul prin­de viață prin zecile de baruri înțesate cu muzică live. Ziua, turiș­tii îl invadează pentru suveniruri și sute de feluri de mîncare. Cum­va, imigranții au pus mîna și pe Camden. Îi vezi ca proprietari ai magazinelor de cartier, zîmbind mai călduros decît zece londonezi și un cardigan de 50 de lire îl poți cum­păra și cu 20 dacă plătești cash și te tîrguiești fără niciun pic de ru­șine. Grandoarea turistică pe care-o vezi pe Oxford Street, mergînd spre Picadilly Circus, cea mai ag­lomerată intersecție din Londra, se disipează cumva în Camden lă­sînd locul unui amestec călduros de oameni de pe tot mapamondul.

„Look left”

Pe străzi, înainte de trecerile de pieteni, scrie mare „LOOK LEFT”. N-ai să vezi asta în suburbii, dar centrul e pictat complet pentru tu­riș­tii care n-au în reflex că mașinile cir­culă pe partea stîngă a drumului. Un labirint de sensuri unice, dar un loc în care nu îndrăznește nicio mașină să meargă pe banda autobuzului. Un labirint în care pieto­nii sar ca iepurii și rămîn pironiți de farurile mașinilor, chiar dacă sema­foarele par că-s mai mult roșii.
În orice caz, centrul Londrei a fost abandonat demult turiștilor și printre ei se mai strecoară cîteva valuri de imigranți. Iuliana e stu­den­tă în România la master și are două joburi în Londra. Prietenul ei lucrea­ză în IT, e imigrant la rîndul său și părinții lui sînt stabiliți în SUA. Povestește că Londra n-a votat pen­tru BREXIT și că ar fi și o ipocrizie să vorbești despre asta în cartie­rele centrale ale orașului, împîn­zi­te pînă la refuz de imigranți. „Lon­dra a primit foarte mulți imigranți care au solicitat și au primit lo­cuin­țe sociale în care, după ce au stat 15 – 20 de ani, au avut posibilita­tea de a le cumpăra la prețuri mai joa­se și ținînd cont și de chiria pe care au plătit-o 20 de ani. Și au ajuns din imigranți cu o situație socială grea, proprietari care scot apartamen­te­le lor la chirie”, povestește Iulia­na. Ea stă acum în chirie cu încă cinci persoane, fiecare de altă națio­nali­ta­te, într-o casă deținută cîndva de un imigrant.

***

Aterizăm în Iași pe un viscol crunt, pe o pistă greu de distins de cîm­pul care-o înconjoară. Florina ie­se prima din avion și patinează cu niște adidași roz spre Termi­na­lul 3, în timp ce Marius vorbește deja de vreo 10 minute la telefon. A lăsat Lond­ra în spate zguduită de Putin și de scandalul otrăvirii fostului spion rus. A aterizat în Ro­mâ­n­ia cu Putin pe buze. „Normal că mă-ntorc, ce mă interesează de spio­nii lor. Pînă m-or da afară am loc acolo.”