La Ștefănești, istoria s-a împiedicat de nepăsarea autorităților

Aproape lipit de șosea, un indicator pe care scrie „Muzeul «Ștefan Luchian»” îți spune c-ai ajuns unde trebuie. După ce faci cîțiva pași, o pancartă mare și portocalie, proptită de un gard, îți arată că acum aici e un „Șantier în lucru”. Ar dori să poată păstra după finalizare, sub un acoperiș stabil, obiectele pictorului născut la Ștefănești alături de peste o sută de picturi și sculpturi ale altor artiști contemporani. Singura care s-a zbătut pînă acum ca lucrul acesta să se întîmple pare să fi fost numai profesoara Carmen Munteanu. După anul 1989, în care muzeul a fost deschis, nimeni nu și-a mai arătat interesul să păstreze amintirea lui Luchian la Ștefănești, înafară de muzeografa care și-a dedicat mare parte din timp îngrijirii clădirii și a deschis muzeul turiștilor din toată țara care au dorit să-l viziteze.

„Am ținut muzeul deschis fără ca nimeni să știe. Practic el era în­chis, dar oricînd era nevoie, veneau gru­puri, veneau delegații, mergeam și deschideam. Eu ștergeam praful, eu dădeam cu mătura, fără să pri­mesc vreun ban în schimb. Am făcut asta din pasiune și am sperat că va fi re­deschis”, îmi spune Carmen Mun­teanu despre Muzeul „Ștefan Lu­chi­an” de la Ștefănești. Muzeograf de profesie, aceasta a fost singura an­gajată a muzeului. Am găsit-o la școa­la gimnazială din oraș, unde lu­crează ca profesoară de limba ro­mână, domeniul pe care l-a studiat în facultate, încă de pe vremea cînd era deschis muzeul. „A fost pri­mul meu loc de muncă”, continuă aceas­ta să-mi vorbească despre clădirea din care acum nu au mai rămas decît cîțiva pereți de cărămidă, în timp ce mă conduce către cancela­ria instituției de învățămînt. Puțin mai înaltă decît copiii care aleargă împrejurul ei, blondă și mereu cu zîmbetul pe buze, se grăbește să-mi spună cît mai multe despre mu­ze­ul de la ei din oraș, ca nu cumva să uite vreun amănunt.
„Ștefan Luchian aparține de lo­­cul acesta, am putea valorifica asta”, adaugă muzeografa în timp ce in­trăm în camera de doar cîțiva me­tri pătrați. Pictorul s-a născut la Ște­fănești spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Aici și-a petrecut însă numai primii ani din viață, căci tatăl său, ofițer de grăniceri a fost mutat la Bu­curești la numai cinci ani de la naș­terea copilului său, lăsînd în urmă tîrgul Ștefăneștilor pentru totdea­una.

Turişti fără bilet

Cum intri în Ștefănești, dinspre Botoșani, te întîmpină cîteva serpentine care te coboară direct în centrul tîrgului. După ce le lași în urmă, pe partea stîngă zărești la cîteva ze­ci de metri de strada principală, as­­cun­să după puieți de salcîm cres­cuți haotic, o clădire fără acoperiș sau ferestre, în jurul căreia mișună cîțiva muncitori. Îmbrăcați cu geci groa­se și cu căciuli pe cap, aceștia scot mo­lozul din clădire și-l așază simetric pe o alee improvizată din stînga cur­ții, care face legătura dintre șo­sea­ua principală și o stradă paralelă. Au grijă să-l bătătorească bine îna­inte să se-ntoarcă după ur­mă­toa­rea roabă. Din băncile albastre de lemn din fața ei lipsesc cîteva scînduri, iar accesul în curte este blocat nu doar de imaginea tristă, ci și de o poartă de tablă improvizată, pe care stau scrise dezordonat, cu vopsea albă, majusculele „Stop. Șantier în lucru”. Doar o plăcuță albastră cu alb, pe care alternează majusculele și li­terele scrise italic ne confirmă că a­ici a existat cîndva Muzeul „Ștefan Luchian”. Ca o ironie parcă, în par­tea de jos stă scris „museum”, chiar dacă nici măcar românii noștri nu au mai putut să-i treacă pragul de ani buni.

Plimbat între Muzeul Județean de Istorie Botoșani și Primăria co­mu­nei Ștefănești, muzeul nu a fun­cționat decît cîțiva ani. Deschis de comuniști, în ultimul lor an de guvernare, la inițiativa au­to­rită­ți­lor locale de atunci, acesta a purtat nu­mele de „Expoziția permanentă de artă plastică și contem­po­ra­nă”.„Cînd a fost înființată, expoziția era cea mai mare de acest fel din țară. Ve­neau oamenii de prin împrejurimi la Ștefănești la tîrg și intrau să va­dă ce e acolo. La început au crezut că e un magazin. Eu îi chemam înă­untru, iar pe mulți îi lăsam și fără bilet”, își amintește Carmen Mu­n­teanu despre localnicii care călcau pen­tru prima dată în muzeu. Spune că încerca să le explice ce se afla de fapt acolo, iar deși nu înțelegeau mare lucru le plăcea.

Muzeografa are în cap toate să­lile și dacă acum ar primi îna­poi toa­te operele, le-ar așeza exact unde se aflau și înainte. Din cele cinci săli ale clădirii, doar una îi era de­dicată în totalitate pictorului. Aici se aflau do­uă tablouri originale, o­biecte care i-au aparținut lui Lu­chian, șevaletul, fotoliul, bascul, un foto-re­portaj cu picturi și articole din pe­rioada cînd a studiat la școlile din străinătate din Germania, Paris, dar și de du­pă, cînd s-a întors la Bu­cu­rești și participa la celebrile bătăi cu flori de la șosea și chiar o foto-co­pie după foa­ia de zestre a mamei sa­le. Toate au fost donate de un ne­pot de-al lui Lu­chian, care a și fost la Ște­fănești pentru a vizita expoziția. „De­și atît el, cît și soția lui erau surdo-muți, ei aveau un cult pentru stră­mo­șii lor”, spune Carmen Munteanu care îmi vor­bește despre muzeu ca și cum s-ar afla în el, și tocmai ar prezenta vizitatorilor exponatele.

Depozit de mobilier

Localnicii vorbesc despre mu­zeu ca și cum ar fi existat acum cîteva decenii în urmă. Spun că l-au vizi­tat atunci cînd acesta a fost des­chis, dar înafară de cîteva tablouri de-ale lui Luchian și niște fotografii cu el nu-și amintesc să mai fi fost mare lucru. În schimb, oricine poate să-ți spună că înainte să fie muzeu, clădirea a funcționat ca grădiniță, iar după ce a fost desființat au fost de­pozitate bănci de la școală. Despre statuia lui Luchian, situată la doar cîțiva metri în fața clădirii, parcă își amintesc mai bine. „A fost mu­tată prin 2000 din centru, că acolo a fost amplasat un monument pen­tru cei care au murit în războaie”, îmi spu­ne un bătrîn cu căciulă nea­gră de sub care i se zărește părul cărunt.

Dar muzeul din orașul lor le-a adus numeroși vizitatori, unii dintre ei fiind chiar artiști care au do­rit să studieze operele. „Doi ani am fost director de tabără”, continuă Car­­­men Munteanu în timp ce-și li­peș­te mîinile de sobă ca să se mai în­căl­zească. Ștefăneștiul a găzduit două ediții a unei tabere națională de pic­tură și sculptură. Studenții de la Fa­cultățile de Arte Plastice din țară au venit aici pentru a învăța despre o­perele artiștilor contemporani. Cu toate acestea, frumosul creat acasă la Ștefan Luchian a durat puțin. După aproximativ patru ani, autoritățile de atunci au redus salariul mu­ze­o­grafului la jumătate de normă, iar programul întreg a devenit program de week-end. Carmen Munteanu zi­ce că se mulțumea și cu atît. Vizi­ta­tori erau, veneau studenți de la u­ni­versitățile de artă din țară și chiar tu­riști străini. Însă la scurt timp și acea jumătatea de normă a părut prea mult, așa că a fost închis de tot, iar singura soluție găsită de Carmen Mun­teanu a fost munca bene­vo­lă. A ținut muzeul deschis pînă în 2007, cînd exponatele s-au aflat la un pas de a fi distruse de apa care se scur­gea prin acoperiș, așa că au fost transferate într-un depozit al Muzeului Jude­țean de Istorie Botoșani.

Acela a fost anul în care Car­men Munteanu a primit pentru ultima dată vizitatori dornici să-l cu­noas­că pe Ștefan Luchian în muzeul de la Ștefănești. Spune că regretă că nu s-a investit nimic în clădire încă di­nainte de 1989, pentru că inițiative au fost. Atunci cînd Ion Iliescu era președinte a vizitat muzeul. „A ră­mas impresionat de ceea ce era aici și văzînd că se deteriorează a trimis tabla pentru acoperirea clădirii. A fost adusă tabla și a fost ținută în ma­gazie ani de zile. Apoi au venit au­to­ritățile locale că aveau nevoie la primărie. Au împrumutat tabla, am și acum hîrtia aceea cum că le-am împrumutat-o – și așa a rămas”, îmi zice Carmen Munteanu, după care li­niștea cuprinde pentru cîteva cli­pe încăperea. Ar mai fi ținut mu­zeul deschis chiar dacă nu ar fi primit ni­ciun ban, numai de s-ar mai fi in­vestit cîtuși de puțin, să se fi schim­bat măcar acoperișul pentru ca ope­rele să fie în siguranță.

„Acum îl renovează, vor să-l re­deschidă, dar…”, spune Carmen Mun­­teanu în timp ce ezită să zică că ea și-a pierdut speranța că mu­zeul de la Ștefănești va mai primi cîndva vizitatori. Lucrările au în­ce­put cu doar trei săptămîni în ur­mă, chiar în ajunul iernii, cînd în fie­care di­mineață peste oraș se aș­ter­ne o pro­moroacă care te face să-ți as­­cunzi mîi­nile în buzunare. Gra­fi­ce­le arată că în luna octombrie a anu­­lui viitor, clădirea va avea din nou ferestre și acoperiș, iar mu­ze­ul lui Luchian va fi redeschis. Asta dacă biro­cra­ția și ne­păsarea nu vor pune din nou piedici, iar clădirea nu va redeveni o școa­lă sau un de­po­zit oarecare.