Limba latină s-a întors din croazieră

Dac-ai să afli numai cîte-o bucată din viața lui Emanuel Grosu, ai să crezi că poți intui ce-a fost înainte sau măcar ce-a urmat. O să-ți imaginezi fie un inginer destoinic, fie un profesor chibzuit, fie un muncitor din Veneția, care și-a dedicat întreaga viață construcției vaselor de croazieră. N-ai să nimerești, nici de departe, realitatea. Un traducător dedicat meseriei și un cercetător îndrăgostit de propria sa muncă, Emanuel Grosu este omul căruia limba latină pare să-i fi tradus ea însăși întregul traseu al vieții și pare să-l fi urmat peste tot – și nu poți spune, după ce-l cunoști, decît „ce bine că nu l-a ocolit!”.

„Așa că m-am gîndit ca pînă o să-nceapă să meargă lucrurile în ța­ra asta, să fac…” Așa sună introdu­cerea fiecărui fragment din viața lui Emanuel Grosu. Cînd începe să-ți po­vestească de ce și cum a ajuns să adune, pînă la vîrsta de 50 de ani, ce­le mai stranii combinații de în­tîmplări care l-au adus pînă în pre­zent și l-au format ca om, o să crezi că starea de uimire e felul tău natural de-a fi și că, de fapt, oamenii ca­re-au căutat soluții ușoare de-ntîm­pinare a vieții mai mult au pierdut, decît să cîștige. Nu foarte înalt, un om mărunțel, cu ochelari, căruia o­nestitatea pare să-i fie tipărită pe fiecare cută și trăsătură a feței, E­manuel Grosu trăiește să învețe. În biroul lui, pe care-l găsești după ce cobori multe rînduri de scări, în sub­­solul corpului B, totul e plin de hîr­tii, cărți și dosare. În dreapta, geamul e la nivelul trotuarului și poți urmări cum frunzele cad, se lovesc de pămînt și se-mpleticesc cu tăl­pile trecătorilor.

Construcții de Mașini în Latină-Greacă

Are mîinile cu degetele împreunate pe masă, ochelarii lîngă far­furiuță și privirea călătoare peste tot prin sală. E asistent de cercetare în Domeniul Socio-Uman și, privindu-l, îți dai seama că ai în față un om ca­re n-ar putea face, din plăcere, alt­ce­va decît cercetare. Caruselul luc­ru­rilor pe care le-a făcut, pînă s-a­jun­gă aici, are însă suișuri și co­bo­rî­șuri cît pentru mai mulți oameni.
„Am făcut parte din Generația «Ceaușeilor», cea mai numeroasă din toată istoria României”, îți spune, în timp ce-și sprijină capul într-o mî­nă. Acasă, Emanuel a crescut cu alți șase frați și surori. Fiecare și-a gă­sit vocația și, fără să-și planifice, au sfîrșit cu toții în diferite colțuri ale lumii. „Am un frate care-acum pre­dă la un liceu de muzică din Lu­xem­burg și are acolo un cor, pe care l-a format împreună cu soția sa.” Și­rul continuă, familia creionîndu-se cu alte două surori asistente medica­le, un frate preot și un frate care, du­pă ce-a studiat Tehnologia Cons­trucțiilor de Mașini, la Politehnică, a ajuns să-și dea seama că simte mai aproape literele și și-a făcut propriul lui ziar – curs­degu­ver­na­re.ro.

Tot Construcții de Mașini în Iași a studiat și Emanuel, „pentru că ăsta era obiceiul băieților de-atunci”, în­să a studiat la seral, pentru c-a vrut să-și ajute familia, numeroasă fi­ind, și să-și găsească și un loc de muncă, încă din facultate. Așa a ajuns să se-angajeze la „Constructorul”, o firmă de construcții metalice, zilnic, cîte șase ore, în condiții de șan­tier. După Revoluție, cînd firma a trebuit să dea afară oameni, au vrut să-l concedieze cu titlul de „in­com­­petență”, „deși de-acum eu, în­vă­țînd desen tehnic, îi și ajutam să ci­teas­că desenele mai complicate”. S-a dus, le-a spus că nu-i corect ce i se în­tîm­plă, și-așa a ajuns să fie concediat, dar sub titulatura de „re­du­ce­re de personal”. De la Cons­truc­ții de Mașini la Litere n-a avut nevoie de foarte multă vreme. „Într-o sea­ră, du­­pă un examen, la bere, un tip de-acolo venit din străinătate a spus «Eu pe inginerii din ziua de azi nu i-aș angaja nici la măturat»”. Asta l-a speriat și-a fost ca „o găleată de apă rece turnată-n cap”. Așa că, pî­nă s-a gîndit că se mai așază luc­ru­rile în țară, s-a întors la o pasiune pe care-o avea încă de mic – literele. Dar n-a ales să studieze ceva simplu, ci „o specializare spre care se-ndrep­tau cei mai puțini”, anume Latină – Greacă.

Cînd vorbește despre latină, o­chii îi sclipesc dintr-o dată mai vioi și parcă și gesturile îi învie și apu­că să fie mai repezite. „N-ai cum să înveți pe nimeni latină, dacă nu vrea să învețe. Asta e o pasiune mare – copiii n-au cum s-o deprindă; tu poți doar să-i ajuți să afle lucruri simple, care să-i atragă. Să le spui că «pîine» vine din latinescul «pa­nis», să știe de unde vine limba pe care o vorbesc”. Tot ce-ți poves­teș­te are trimiteri la limba latină și, din cînd în cînd, face paranteze să-ți ex­plice lungul drum al unui cu­vînt dintr-o altă limbă, către cea ro­mâ­nă. „I-am scris unui prieten, zilele trecute, să-mi trimită textul unui ar­ticol pe care să îl facă cînd o avea puțin răgaz – în latină „otium”. I-am spus și că, de fapt, cuvîntul nos­tru «negoț» de astăzi vine din latinescu «negotium», care nu în­seam­nă altceva, decît «fără răgaz»”. A­proa­pe zîmbește cînd îmi explică cum am ajuns noi astăzi să-l fo­lo­sim. „Nu spui nimănui că latina-i o limbă moartă, dacă vrei să-l a­propii de ea – dacă o faci, ai omorît și in­te­resul lui pentru ea. ”Interesul lui pentru latină n-a murit niciodată și nici curiozitatea sau dorința de-a afla răspunsuri la tot felul de întrebări care l-au răscolit. „De ce s-a făcut Dumnezeu om?” a fost una dintre ele, care-a purtat și numele lucrării lui de licență. O traducere a unei luc­rări a lui Anselm de Can­ter­bu­ry, „Cur Deus Homo”, „pe care-aș re­lua-o oricînd, acum că am înțeles și alte lucruri, pe care atunci nu le pricepusem”. Unul dintre ele l-a rea­lizat atunci cînd a recitit ru­gă­ciu­nea „Tatăl Nostru” în latină și și-a dat seama că în ea se vorbește, de fapt, despre iertarea „datoriilor noastre” ,sintagmă preluată de noi în traducere drept „greșelile noastre”.

Vas de croazieră, angajez traducător

După patru ani de Litere, pentru că lucrurile „încă nu în­ce­pu­se­ră să meargă în țară”, cerce­tă­to­rul s-a gîndit c-ar fi bine să părăsească România și să încerce să-și strîngă niște bani. „După socotelile mele, as­ta ar fi durat numai trei ani – dar m-am întors aici după șapte”. A mers și s-a angajat într-un orășel italian ca sudor, unde-a stat pînă cînd s-a mutat în Veneția, unde ve­ni­seră și cele două surori ale sale, să fie a­sis­tente medicale la un spital. „A­colo lucram la șantierul naval; e­ram sudor și lucraml a construirea vaselor de croazieră. Am prins cons­truirea a două vase uriașe și, în timp ce al treilea se apropia de fina­li­za­re, am plecat.”

După ce luc­rările erau fina­li­za­re, armatorii ne ­dădeau voie, de fie­­care dată, mun­citorilor care-au par­ticipat la cre­area vaselor să le vizi­teze. „Atunci am văzut că acolo e­rau tot felul de lucruri ciudate, pentru mine, dar care satisfăceau luxul și nevoia de a cheltui a unor tipi foar­te no­ro­coși în viață. Erau ca niste orașe plutitoare. Orașe de cinci stele.”
După șederea în Italia, care l-a învățat foarte rău, „pentru că acolo am dat de oameni organizați, ho­tă­rîți, onești și foarte previzibili”, s-a întors în țară. Nu cu mîna goa­lă, ci cu cele două traduceri din la­tină la care lucrase, în timpul în ca­re nu era pe șantier. N-a pierdut vre­mea, ci și-a căutat un conducător de doctorat care „a avut încredere în mine – pentru că cine-ar mai fi avut, după atîta timp în care fuse­sem plecat?”.

Lucrarea de doctorat i-a fost și ea publicată și, imediat după, s-a angajat ca redactor de carte, loc de muncă pe care l-a avut timp de șap­te ani, cînd s-a mutat în micul bi­rou de la universitate. Cerce­tarea nu l-a oprit însă din tradus – „tot ce-am abordat pînă acum, toate textele tra­duse și publicate de mine, n-au mai avut traduceri în limba română”, spune bucuros. N-ai cum să nu te bucuri și tu, știind că fără astfel de oameni, lucrări întregi ar fi rămas, poate, pînă astăzi, neatinse. „E o muncă grea – dar îmi aduce mie mica satisfacție și bucurie că, uite, astăzi încă mai reușesc să fac ceea ce-mi place.”