Ludoteca, prima lecție de joacă

Într-o încăpere mică din secția de Nefrologie de la Spitalul Clinic de Copii „Sfînta Maria”, Pinocchio este șeful copiilor cu „fluturași”. Deasupra dulapului, vrăjitorul face „magie curată”, iar Faimosul Bebeluș este iubit de băieței mai mult decît de către fetițe. Pentru că, dincolo de ușa de lemn vopsită în alb și decorată cu flori de hîrtie, piticii internați în secție au alte reguli. Să zîmbească mult, să vorbească frumos și să-și aleagă jucării pentru salon. Cea mai importantă dintre toate însă este să-și aducă aminte că sînt copii.

În jurul unei măsuțe de cîțiva centimetri, stau adunați ciucure trei copii. Lîngă ei, întinși pe podea, doi băieței mai răsăriți, îmbrăcați în pijamale colorate, construiesc o cale ferată pe care se va plimba, mai tîrziu, un trenuleț de plastic. Nu au răbdare să aducă trenul în gară și scotocesc după o cutie cu mașinuțe.  Mîinile firave li se întîlnesc printre jucării și se despart cu repeziciune, rușinate parcă. După cîteva secunde, îi vezi construind un garaj. Mașinile galbene, verzi, gri și albastre sînt parcate cu atenție.  De sus, seamănă cu un șirag de mărgele ce lenevesc pe o tarabă. În mîinile copiilor, devin camioane și Mercedes-uri de lux, cu șoferi adevărați. Robert e cel care rupe lanțul.

„Doamnă, uite asta galbenă a ieșit!” și o voce zglobie atrage atenția Simonei, psihopedagogului care îi supraveghează.

Tînăra, absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, se întoarce de la masă și zîmbetul luminos, întins de la o gropiță la alta, întărește elanul micului pacient. Rînd pe rînd, mașinuțele sînt mobilizate într-o cursă cu traseul pînă la picioarele „doamnei”, după care sînt înlocuite cu alte bagatele, pînă vine vremea mesei.

Creatorii din fașă

În camera de la etajul șapte, copiii pot colora, construi, legăna păpuși și confecționa felicitări cîte trei ore pe zi. Sînt aduși de părinți sau „ademeniți” de asist. drd. Magda Iorga, cea care a ajutat-o pe Elisabeth Tatman, membru al Clubului Rotary of Bolton Daybreak, să vindece și sufletele copiilor odată cu  durerile din gît.

De la un dulap pe holul secției, burdușit cu jucării și cărți de colorat, pînă la o încăpere „în care nu vine cineva cu seringa după tine”, a trecut un an. Iar de la început pînă astăzi, s-au scurs opt. Pentru micii pacienți, de 1 Iunie, se va organiza o expoziție cu diferite felicitări confecționate împreună cu Simona și Ghiță, cei doi voluntari care își împart timpul între facultate și Ludotecă.

„Asta se întîmplă cînd ai o studentă de la Psihologie și unul de la Textile. Vom scoate la expoziție munculița lor, care înseamnă de la tablouașe și răvașe de pus în sticlă și de aruncat pe apa Bahluiului, probabil, pînă la alte felicitări din textile și picturi”, iar doamna Magda le zîmbește prietenos și îmi arată felicitările la care au lucrat copiii în ultima săptămînă. „Sînt copii care stau în spital cîte trei-patru săptămîni. Ei, dacă nu fac în fiecare zi ceva, e clar că vor pleca de aici cu o mică depresie sau hospitalism. Și atunci, pe lîngă toate tratamentele medicale, noi îi tratăm și la suflețel”, iar acestă vindecare nu mai înseamnă injecții, bandaj sau termometre, ci multe jucării, culori și desene. „Important este să o faci cu drag și să îți simtă ei blîndețea, pe lîngă tot ceea ce suferă în timpul zilei”.

Pe măsuța scundă de plastic din mijlocul camerei sînt aranjate atent creațiile copiilor. Toate desenele îți zîmbesc. Așa i-a învățat Simona pe copiii. De la un capăt la altul al expoziției improvizate, o văcuță, niște flori de material sau chiar mici peștișori roz se întrec într-un concurs imaginar de frumusețe. Cîștigătoare iese văcuța de pe „un fost sarafan”, devenit o geantă roșie pe care s-au aciuat și niște norișori albaștri.

„Copiii sînt liberi să facă ce vor ei, cum simt. Cine vrea, decupează din material, colorează origami, sau pictează. Încercăm să îi facem să nu le fie frică în ceea ce privește arta. Adică, dacă simt că vor să pună culoare, să pună. Dacă te întreabă de există pește roz, evident că le spui că există! Pot să îl facă roz, portocaliu, cum vor ei”. Tinerii doar îi supraveghează și le mai pun o pată de culoare sau mai trag o linie acolo unde desenul ezită să se alcătuiască.

Ghiță, tînărul căruia i se face rău la vederea sîngelui, este viitorul creator de modă. Despre el, doamna Magda povestește că are niște genți „foarte faine”. De fapt, în felul acesta a și început colaborarea, de la orele de seminar ale doamnei profesoare, la care studentul venea cu accesoriile create de el însuși.

„Văcuța asta (n.r.:geanta) a fost un sarafan. Dar mie cel mai mult îmi place să mă joc cu materialul și m-am gîndit că hai să mai încerc ceva, poate reușesc să fac o geantă”.  Se scoală de pe scaun și îmi arată o bucată mai mare de material  o „gogoașă” pe care cei mici vor picta și vor lăsa mesaje de „Ziua Copilului”. Împreună cu Simona, „studenta de la Psihologie”, care își petrece mai toate diminețile în cămeruța îngustă, îi ajută să potrivească culorile și pensulele, pentru ca florile sau copacii de pe hîrtia albă să iasă ca vii.

„Ca terapie educațională, trebuie să folosești absolut orice, ceea ce este de obicei foarte ieftin și ai la îndemînă. Aici intră tot, de la sticlele de plastic pînă la hîrtie. Trebuie să îi faci să își petreacă trei-patru ore pe zi aici, cu bandajele lor, cu termometrele, și să simtă că duc o viață cît de cît normală, în lumea asta medicală, între pastile și între injecții și toate tratamentele pe care le fac”.

Desenul care rîde

Adinei nu îi plac pensulele de o singură culoare.  După cîteva secunde de  „jucat pe foaie”, se plictisește și pornește în căutarea unui alt „pison”. Între mînuțele mici ca niște fructe de nuci, o floare cu petale verzi începe să „zîmbească”. „Cum să fac pămîntul? E negru? E maro, nu? Cu ce seamănă floarea? Cu soarele?” și sprîncenele frumos arcuite se ridică într-un semicerc. Ține pensula atent, cu mînuța „cu fluturaș”. „Mă doare bubița”, dar îi place mai mult să deseneze flori. „Este un dispozitiv care se bagă prin venă și ei fac pe acolo tratament, ca să nu îi înțepe zilnic. Ei stau cu acul ăla practic în mînă, e bandajat să nu intre microbii”, explică Simona, cea care o învață pe fetiță să zîmbească mai mult.

Micuța cu ochi de ciocolată își părăsește floarea. O lasă să se usuce și merge la bucătăria din colț. Rînd pe rînd, scoate pe masă farfuriile de plastic, repetînd, cu această ocazie, toate culorile. „Roșu? Nu, nu e roșu, e roz! Iar asta? Albastru? Da! Și asta e verde!” și începe, fericită, să sară pe un picioruș. „Țopăi ca un iepuraș” o cataloghează tînăra supraveghetoare. „Ba nu, ba nu, eu sînt cățeluș și pisică!” și se întoarce spre bucătărie pentru a scoate mămăliga și pastele de cauciuc. Își întinde un deget către fiecare din încăpere, zicîndu-le tuturor să facă mîncare.

„Tu faci! Și tu faci! Tu mănînci! Tu stai flămîndă!” și se întoarce către mine. Nu mă lasă să particip la festin, dar îmi admiră, fără a-și da seama, unghiile date cu lac roz. Își revine îndată și își încruntă fruntea.

Licuricii din ochi se plictisesc ușor de paleta de culori de pe masă și caută repede o altă jucărie.

Faimosul Bebeluș nu merge în salon

Simona a iubit copiii de cînd se știe. Îi place să i se spună „doamna de la sala de jocuri” sau pur și simplu „doamna”. Cel mai mult a îndrăgit-o pe Alexandra, o copilă fără părinți pentru care toată lumea era „mama”. „Cînd era oricum nu prea stăteam cu ea aici, trebuia să o plimb pînă la lift. Ea fiind nevoită să stea mai toată ziua în pătuț, cînd mă prindea pe mine, mă ruga să o plimb”. Ochii de culoarea măslinelor verzi urmăresc cu atenție micuții adunați în Ludotecă, iar chipu-i devine brusc serios atunci cînd regulile nu sînt respectate.

Piticii trebuie să vorbească frumos, să se spele pe mîini înainte de a atinge jucăriile și să-și aștepte rîndul la bagatele. „E o artă foarte mare să vezi cum doi copii pun ochii pe aceeași jucărie și vor să plece amîndoi cu ea de aici. Ce criterii de-a dreptul ingenioase trebui să găsim, ca să plece ambii mulțumiți. Încercăm foarte «multe, de la întrebarea cine a mai luat jucăria înainte?» pînă la ce abilități are și ce vor să facă cu ea. Dacă nu este însă cale de întoarcere, este posibil ca nici unul dintre ei să nu plece cu jucăria aia, ci cu altele două care sînt muuult mai grozave decît prima”. Dacă îi prinde cumva cu minciuna, îi pune să își găsească nasul și să vadă dacă a crescut sau nu. Nu au pus niciodată jucăriile la număr.  Copiii oricum știu că o cutie poate fi și un tren, și un dulap.

La plecare, fiecare se pricopsește cu cîte una. Este cea mai grea decizie pe care trebuie să o ia la finalul orelor de joacă. Primul impuls este cel de a înșfăca Faimosul Bebeluș care doarme într-un leagăn împletit din nuiele. Dar știu că nu au voie. Bebelușul este cel care rămîne să supravegheze locul atunci cînd „doamna” pleacă acasă.

Mămicile se adună în pragul ușii. S-a făcut vremea să își ia micuții acasă. Rareș, cel care știe că „submarinul este mașinuța care stă sub apă” își ia locomotiva în care s-a transformat nava spațială de la începutul zilei. „Asta îi mai lipsește din arsenalul din salon. Îmi zice, «dacă vrei să stau la granulică, trebuie să iau locomotiva». Inclusiv un mp4 am adus, doar doar o fi cuminte”, ne spune mămica din ușă.

Adina ezită. Parcă ar vrea casetofonul, dar nu lasă din mîini nici păpușa cu păr roz adusă de acasă. Vrea să coloreze „Capra cu trei iezi”, dar trage și de carte să o ia în salon. Le strînge pe toate în brațe, cu frică parcă să nu le piardă. Pentru ziua de azi, și-a luat porția de joacă.

Povestea lui Pinocchio

Secția de Nefrologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Sfînta Maria” este singura din regiunea Moldovei care dispune de un aparat de hemodializă. Copiii sînt practic dependenți de purificarea zilnică a sîngelui, fiind nevoiți să facă dializă de două sau de trei ori pe săptămînă.

Pentru toți micii pacienți de la Secția de Nefrologie, Ludoteca „Pinocchio” reprezintă singurul loc de joacă din perioada de internare. Încăperea “cu povești” a apărut la ideea doamnei Elisabeth Tatman, guvernator al Districtului Rotary 1280 din Marea Britanie, în perioada 2009-2010. Magda Iorga, asist. univ. drd. la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, coordonează de opt ani de zile acest proiect de recuperare prin joacă.

De asemenea, în cadrul Ludotecii activează, de doi ani, psihopedagogul Viciriuc Simona. Împreună cu  Ghiță Hauși Tamaș, student în anul al II-lea la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, coordonează pe copiii care își vor expune lucrările realizate  timp de două săptămîni în cadrul unei expoziții de Ziua Copilului.