Lumea văzută prin vîrful degetelor
Povești fără timbru 1 februarie 2010 Niciun comentariu la Lumea văzută prin vîrful degetelor 6„Vrei să știi realitatea? A fost o sarcină geamănă. Eu am ieșit, frate-miu nu”, își începe Oana povestea. După doar cîțiva ani de viață, s-a izbit de primele prejudecăți. Fie ele și cele inocente ale copiilor de la bloc. S-a obișnuit repede să fie strigată „chioara” și să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mînă cineva care nu vede cu ochi răi, să o țină de vorbă și să rîdă. „Sînt prea deschisă, și asta strică la imagine între orbi”.
Cu pași mărunți
Ușa micului apartament se deschide și Oana mă poftește înăuntru. O închide în urma mea și dispare. Mă lasă în întuneric. Încerc să o urmez, dar mă împiedic de prima pereche de papuci care-mi iese în cale. Oana se întoace chicotind. Se scuză jenată: „am uitat că tu ai nevoie să-ți aprizi becul”.
În blocul 558 din Păcurari, la primul etaj pe trei dintre uși scrie Asociația Nevăzătorilor din Iași. Într-unul din apartamentele oferite de Primărie locuiesc opt tineri. Toți, cu probleme de vedere. Însă numai Oana Marian și fata cu care-și împarte camera, Claudia, stau mereu cu ochii închiși. Chiar și așa, mersul legănat al Oanei e cel mai sprinten, în ciuda spațiului foarte înghesuit al locuinței. „Îți numeri pașii eventual dacă ești pe stradă și dacă vrei să ajungi într-un anumit loc. Dacă nu-l reperezi în alt fel, că-i un gard sau un perete, ai să-ți numeri pașii. Eu în casă nu mi-i număr că n-are rost. Ar trebui să mă vezi tot timpul bombănind cîte ceva la ce viteză îmi iau eu prin casă”, îmi explică în drum spre camera ei. În cei șase metri pătrați sînt două paturi, două dulapuri și-o masă. Pe unul din paturi stă Claudia. În fața ei, un calculator fără monitor. Bîjbîie pe tastatură cît să pună cartea pe pauză. Spre deosebire de Oana, pe fața ei se citește resemnarea. Recunoaște că o are ca model. „Dacă n-ai cunoaște-o, nici nu ai ști că e oarbă. Tot ce-a făcut, a făcut singură“.
Oana apucă o cutie cu farduri de pe noptieră. Îmi ghicește nedumerirea pentru că tac. În timp ce se machiază mă lămurește: „În legătură cu fardurile, am întîlnit tipe care zic «la ce dracu să mă machiez dacă oricum eu nu mă văd?». Și-am zis nu, imaginea mea contează oricum și-n orice circumstanțe. Nu mă văd eu, se uită alții la tine, nu c-ar conta imaginea mea mai mult pentru alții decît pentru mine, dar o întregește, o completează. Iar dacă-o să mă vezi vreodată asortat îmbrăcată, să nu mă întrebi cum fac, că nu știu să-ți spun”.
În bucătărie, chibriturile, ibricul și cafeaua sînt mereu în același loc. De acolo le ia în fiecare dimineață, după ce se trezește. Ziua nu îi începe cu un răsărit. Mai degrabă, cu alarma ceasului deșteptător. „Mă trezesc la cît vreau, fac un duș de jumătate de oră dacă vreau să mă relaxez, eventual și-o cadă cu spumă dacă vreau să mă alint. Dacă am chef să gătesc, gătesc, dacă nu, citesc, stau pe calculator, stau pe net, ies în oraș. Îmi place să citesc, ăsta-i un alt lucru care mă pasionează”, și pipăie cu degetele fața de masă maro. Însă aici nu stă nimic scris în Braille. Doar două cești și o scrumieră. Nu apuc să termin cafeaua că Oana se și ridică să le ducă în chiuvetă. Și aici, aceeași ordine. Deschide robinetul, potrivește apa și întinde mîna spre detergentul de vase. „Văd că nu mai este Axion”, îmi spune mecanic. Cumpărăturile le face de cele mai multe ori împreună cu o altă colegă, Mihaela. „Cumpărături îți faci dacă ai de cine să fii însoțită, asta-i o problemă realmente. Suni pe cineva și întrebi: «Vii cu mine nu știu unde?» și persoana respectivă îți zice sec «nu, n-am chef!». Și tu te resemnezi, că n-ai ce face. Dar singură printre rafturi prin Kaufland cu bastonul în mînă n-ai să mă vezi, clar! S-ar putea să plătesc jumătate din marfă”. Astăzi am să o ajut eu să se descurce printre rafturi. Mă grăbește zîmbind: „Acuma trebuie să mergem la magazin să vedem dacă găsim Axion. Adică de găsit, găsim, să văd dacă găsesc eu”.
Amintiri din auzite
Coborîm treptele blocului. Mă ține strîns de braț, ca să nu alunece pe gheața de pe trotuar. Se oprește la semafor și așteaptă să audă țîrîitul care-i spune că drumul e liber. Pășește încrezătoare. Un bărbat se proptește în fața ei, iar Oana îl lovește ușor. Se strîmbă și trece nepăsător pe lîngă ea. Oana se întoarce brusc înspre el: „domnule, tu chiar nu vezi că eu nu văd?”.
Coboară scările și iese în stradă. „Mergem spre autogară acum”. Oana face zilnic naveta, cîte o oră, pînă la Tîrgu-Frumos. „Dacă știi terenul și circuli singur cu bastonul în mînă, pleci din stația de autobuz, întrebi ce autobuz e, dacă e și ce-ți trebuie ție, urci. Știi cîte stații trebuie să mergi, cobori la stația care trebuie să cobori, și-acolo mă întîlnesc cu o colegă de serviciu care face și ea naveta. Mă preia și urcăm în ce merge spre Tîrgu – Frumos”, și își întoarce fața spre mine. Îmi zîmbește recunoscătoare și îmi mulțumește că astăzi merg cu ea pînă la serviciu. E profesoară în orașul în care s-a născut, la Liceul „Moldova” pentru deficiențe de vedere. Pe cînd avea 13 ani nici prin gînd nu-i trecea că are să ajungă la catedră. Voia pentru ea o carieră de artistă.
A ales să urmeze liceul la Cluj, dar s-a plictisit repede. „Erau două tabere. Erai pro nu știu ce sau contra nu știu cui. Eu m-am plictisit și de-o tabără și de alta, mi se păreau așa, chestii orbești”, îmi povestește în timp ce mă apucă mai strîns de braț. S-a înscris apoi și la Școala de Arte, unde, la început era privită cu reticență de profesori. Îi spuneau că „nu intră în spectacolele din oraș, deși e bună, pentru că nu vede”. Asta a ambiționat-o să continue. „Mă discriminau fără să vrea. Ei se gîndeau să nu mă pună într-o situație dificilă, că n-o să mă descurc. Aveau și oamenii o vîrstă și niște idei pe care și le-nfipseseră bine acolo”. A trebuit să muncească mult ca să le dovedească contrariul. La 16 ani a apărut prima dată pe scenă, în locul unei fete care nu mai putea participa. „Piesa era ritmată. N-aveai cum să stai să te uiți la sală. Adică aveai cum, eu n-aveam cum”, dar s-a descurcat. Au urmat o serie de festivaluri de muzică ușoară care au purtat-o prin toată țara.
E încăpățînată de cînd se știe. Își aduce aminte rîrzînd că voia să meargă la școală de la cinci ani jumătate. „Mi-au dat jucării, s-au gîndit că-s dusă cu pluta și le-am zis «Dă-vă bă cu ursuleții voștrii! De ăștia am și eu acasă, eu vreau altceva». Eu voiam școală, că de-aia m-am dus”, îmi spune mîndră de ea. De mică s-a obișnuit cu statutul ei special, doar că nu s-a considerat niciodată diferită. S-a integrat printre copii de la bloc, pentru a-l elibera pe fratele mai mare de grija ei. A încercat să joace bedminton și tenis de cîmp, dar s-a trezit devreme la realitate: „Hai să fim serioși. De bicicletă, pînă nu mi-am spart capul, nu m-am lăsat. Dar era bine că le-ai vrut, că așa ai realizat multe chestii despre tine, ce poți să faci și ce nu poți să faci”.
Pe stradă, lumea întoarce capul după noi. Oana e o fată mică de înălțime. Mulți nici n-o observă și se izbesc în ea. Uneori, își întoarce fața rotundă după cîte vreunul. Nasul ascuțit îl ridică a reproș. Dar e obișnuită și cu unii, și cu ceilalți. Din cînd în cînd, cînd zice ceva important, încearcă să clipească. Reia povestea după ce-și cere scuze unei mame că i-a atins în treacăt copilul lăsat nesupravegheat: „tot ce s-a făcut, a fost de orbișori, mai puțin facultate și master, că alea nu sînt și foarte bine că nu sînt, eu nu susțin să fie”. După liceu a rămas în Cluj, pentru că la Iași „n-aveau chef de orbi în facultate”. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației la Universitatea Babeș Bolyai. S-a angajat la școala la care a învățat în copilăria din Tîrgu- Frumos. Lucra de luni pînă joi, iar vinerea pleca înapoi spre Cluj pentru cursurile masteratului în Jurnalism. În autogară, zgomotul de motoare și claxoanele îmi acoperă vocea. Pentru cîteva momente pare că și-a pierdut orice reper.
„Noi scriem din puncte”
Se desprinde de mine, însoțitorul de azi. Caută în geantă pînă aude un clinchet surd. Cheia zgîrie ușa pînă nimerește broasca. Două răsuciri scurte și ușa se deschide într-un pîrîit strident. Face doi pași apăsați și-mi spune: „asta-i sălița în care lucrez cu copilașii”. Elevii Oanei aleg cu zgomot literele de plastic din cutia de lemn. Pe tăblițele de scris trebuie să apară o propoziție despre țară. „Domnișoara Oana, propoziția «Mamă, cînd mai mergem la țară?» este bună? Stați c-am pierdut rîndul”, o întreabă Andrei căutînd semnul de literă mare cu buricele degetelor. Profesoara se întoarce din mijlocul clasei în direcția de unde a venit vocea. Se apropie de bancă, iar Andrei îi ia degetele într-ale lui și i le așază la începutul propoziției. „Da, bravo Andrei! Acum scrie alta”, îi răspunde domnișoara mîngîindu-l pe cap. Apoi o strigă Ana Maria, din prima bancă. Ca la ea acasă, Oana ajunge în dreptul ei din trei pași. Se ghidează mereu după vocile cristaline ale copiilor. Îi știe pe fiecare după glas.
Clopoțelul sună de pauză. În drum spre cancelarie, îmi face o mărturisire: ar vrea să facă mai mult, să lucreze în consilierea adolescenților. „E perioada în care poți să-i deschizi. Adevărul este că sînt și foarte greu de temperat. Dar asta-i, că-i de gîndit cum să-l fac să înțeleagă, să mă consum un pic. Și-mi place să-mi bat capul cu lucruri care mă interesează”. Numai împotriva unui singur lucru nu s-a putut răzvrăti: eroarea medicală care a lăsat-o fără vedere. La naștere, doctorii i-au administrat o doză mult prea mare de oxigen, în incubatorul în care au pus-o imediat după ce-a venit pe lume. Au ajutat-o să respire dar i-au ars ochii. „Cine stie ce-și imaginează oamenii? Că-l pui pe orb, îl lipești cu coada de-un scaun și el stă acolo pînă te duci să-l iei”.
Alex VARNINSCHI
Adaugă un comentariu