Moartea afgană îl bîntuie de 26 de ani pe colonelul Vladimir Furtună

Afganistanul schimbă omul și rămîne cu el pînă la moarte. Nu poți trece cu privirea coasa care a luat sute și mii de vieți. „Acele amprente de atunci îmi amintesc cîte două-trei nopți pe săptămînă de coșmarul pe care l-am trăit în Afganistan. Eu sînt acolo pînă și acum”, îmi spune colonelul Vladimir Furtună. Visurile urîte încă îl urmăresc, iar în fiecare an, ziua de 15 februarie, în care ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan, adună toți soldații la un loc pentru că „acea traumă psihologică nu dispare”.

Colonelul Vladimir Furtună s-a născut în satul Chetrosu, raionul Drochia, Basarabia. Părinții erau col­hoznici, mama a fost mul­gă­toa­re de vaci la o fermă, iar tatăl s-a ocupat de creșterea vitelor. Basara­beanul are un frate mai mic care a rămas în casa părintească și are grijă de mama care este singură de cinci ani.

„De cînd mă țin minte studiam cîte ceva”, îmi spune cu zîmbetul pe buze veteranul de război. După ab­solvirea școlii medii din sat, acesta a fost student la Universi­ta­tea Agrară, care purta pe atunci denumirea de Institut Agricol. A ales Facultatea de Inginerie Agra­ră deoarece aceasta deținea o catedră militară unde se studiau tancurile. „Părinții nu au fost de acord cu vi­sul meu de a fi ofițer și nu am pu­tut păși peste cuvîntul acestora”.

Fără binecuvîntarea lor a uitat pentru scurt timp de școala mili­ta­ră și a plecat în armată unde a fost încorporat în calitate de ofițer pe termen de doi ani. Însă, peste un an, Vladimir Furtună a depus ra­por­tul pentru a fi angajat să își ape­re țara cu contract de muncă. Nu voia să fie doar un soldat ce poartă uniformă, ci rîvnea să dețină o funcție importantă și, astfel, treptat, s-a ridicat în ierarhie. „Simțul de carieră trebuie să persiste, trebuie să tinzi spre ceva mai mult”, îmi spune acesta cu încredere. Du­pă absolvirea Școlii Militare din Sverdlovsk a urmat o altă școală, Afganistanul, iar în 1991 a fost admis la Academia Lenin din Mos­cova. Terminînd-o în 1995, a făcut parte din armata națională a Repu­blicii Moldova.

15 luni în iadul războiului

Colonelul este măcinat și astăzi de fantomele conflictului.

Colonelul Vladimir Furtună a fost detașat în trupele din Afgani­stan în octombrie 1987, la vîrsta de 28 de ani. Avea mulți colegi care au plecat cu aceeași misiune pentru că războiul presupunea prezen­ța trupelor cu completare tem­po­ra­ră. Pe acel deșert nesfîrșit a întîlnit „un mediu drastic din punct de vedere al situației climatice și a celei sanitare”. Pe acele vremuri, Kabul era singura capitală din lume care nu avea un sistem de canalizare. După cum îmi poves­tește veteranul de război, sovieticii care aveau parte de niște „condiții de acvariu” au simțit pe propria piele temperaturile ridicate și soa­rele ce pîrjolea pămîntul și așa us­cat. Inamicul soldatului nu erau doar armele localnicilor, dar și zecile de boli care îi atacau nemilos sănă­ta­tea, precum hepatita, tifosul sau ma­laria. Nu puteau să bea un ceai sau să mănînce ceva fără să se spele pe mîini, iar fiecare soldat avea în bu­zunar un ambalaj de „panto­țî­tă”, pastila care neutraliza microbii. Cu toate aceste precauții și chiar dacă înainte de plecare pe teritoriul afgan soldații au fost vaccinați, hepatita a luat viața unor camarazi, cîțiva ani mai tîrziu, după întoar­cerea acasă.

Cînd a fost încorporat în armata sovietică, Vladimir Furtună a fost comandant de pluton de tancuri, iar mai tîrziu în cadrul serviciului mi­li­tar „colegii au observat o vînă de educator”. Atunci i s-a propus să treacă la funcția de secretar al or­ganizației comsomoliste (o organi­za­ție care a funcționat pînă în 1990, care avea ca rol propagarea idea­lu­rilor comuniste), divizia de ra­che­te, iar în Afganistan colone­lul, pe atunci în grad de locotenent ma­jor, a fost în structurile educative, fiind secretarul organizației comsomoliste a regimentului, „funcția ce prevedea lucrul educativ cu sol­da­ții în vederea promovării ideilor marxist-leniniste și educarea spiritului de devotament în serviciul militar față de misiunea pe care o avea un soldat”, îmi explică Vladi­mir Furtună. Văd cum ochii îi sticlesc cu toate că deseori privirea e ațintită undeva în jos, amintirile în­văluindu-l de parcă ar privi ca într-un film.

Divizia din care făcea parte colonelul deținea controlul asupra tunelului Salang, tunelul care uneș­te nordul de sudul țării. Pe parcursul a 15 luni pe care le-a petrecut în Af­ganistan, Vladimir Furtună a participat la opt-zece operațiuni mili­tare de scară mare. Prima a fost cea mai mare operațiune din toți cei zece ani în care a stat armata so­vietică pe teritoriul afgan. Opera­țiunea purta denumirea Magistra­la și presupunea deblocarea orașului Host din sud-estul Afganistanu­lui. Aceasta a durat 68 de zile și băr­ba­tul își amintește că „a fost una de lungă durată și una din cele mai crîncene operațiuni”. Chiar în a do­ua săptămînă, asupra coloanei cu ca­re se deplasa a fost deschis focul, moartea îi privea fără milă direct în ochi, iar ploaia de gloanțe și ra­che­te nu se oprea. „În acel moment simți că pielea ți se face găină, chipiul se ridică în sus, iar în organism apare o adrenalină mai degrabă nega­ti­vă”, spune colonelul.

Radiouri transformate în bombe

Aproximativ 100.000 de bărbați, începînd cu soldații și terminînd cu comandantul contingentului, par­ticipau anual la luptele din Af­ga­nistan din partea Uniunii Sovie­ti­ce. Cei grav răniți erau purtați în spate prin focul inamicului și eva­cuați în spitalele militare cu ajuto­rul elicopterelor, iar cei cu răni ușoa­re primeau ajutor direct pe cîm­pul de luptă. „Eram soldați și un soldat care nu îndeplinea ordinul co­man­dantului era rău”, spune Vla­di­mir Furtună, încercînd să-mi ex­plice că nu există război fără pier­deri și răniți. Regimentul de artilerie a pierdut în lupte 22 de tineri, dar pierderile au fost mult mai mari la infanterie.

Colonelul a luptat cot la cot cu alți trei moldoveni, un locotenent major și doi maiori. Unul din ei, Jo­san, a venit din Tighina, altul, To­pa­lă, din Ungheni, Vladimir Furtu­nă fiind din districtul Odessa. Cu toate că „am venit cu misiunea no­bilă de a acorda un ajutor, de-a lungul anilor din cauza unor gre­șeli în politica Uniunii Sovietice băș­tinașii ne-au întors spatele”, o ma­re parte a populației fiind ne­mulțu­mi­tă de prezența trupelor străine.

Vladimir Furtună îmi poves­teș­te că Uniunea Sovietică a pierdut în luptă în jur de 14.000 de soldați, iar trupele afgane de cîteva sute de ori mai mulți, fiindcă „noi dețineam mai multă tehnică și armament mai puternic. Ei erau nevoiți să recurgă la diferite șiret­li­curi pentru a cîștiga unele po­zi­ții, fie și temporare”. Sovieticii erau ata­cați cînd mergeau pe drumurile ne­favorabile dintre munți sau stînci. Rebelii islamiști Mujahedini aveau ascunzișurile pregătite din timp și, deseori, armata sovietică era ataca­tă prin surprindere, iar une­ori ra­dioul portabil era transformat în­tr-un dispozitiv exploziv impro­vi­zat. Aceste „surprize neplăcu­te”, cum le numește veteranul războiu­lui din Afganistan, duceau la moar­te sau la rănirea mîinilor sau a fe­ței.

Alteori, bărbații musulmani se îmbrăcau în haine femeiești, iar fe­țele le acopereau cu un voal pentru a nu fi văzuți, și loveau forțele afgane de orientare marxistă nepre­gătite pentru un astfel de atac.

Prizonerii au fost obligați să se convertească

Nu doar ploaia de pietre, gloan­țe și ură ucidea, dar și în jur de 300 de soldați ai trupelor sovietice care au ajuns prizonieri de război. Majoritatea a nimerit în mîna duș­manului în timpul luptelor, în mo­mentele de confuzie sau după ce și-au pierdut cunoștința. „Unii din­tre prizonierii sovietici, după anumite chinuri, erau nevoiți să primeas­că religia musulmană și să înțelea­gă că nu au șanse de a se întoarce acasă”. Colonelul îmi spune că avem parte de o singură viață, iar pentru a supraviețui cei captivați acceptau islamul și se căsătoreau cu femeile musulmane. Doar mulți ani mai tîrziu unii prizonieri rămași în Afganistan au putut să se în­toarcă acasă, însă și atunci foștii soldați sovietici au decis să rămînă pe pămîntul pîrjolit de soare ală­turi de soție și copii. „Anii își au amprentele sale. Astfel unii dintre ei s-au asimilat atît de mult cu tra­iul din Afganistan încît era practic imposibil să observi o trăsătură a militarului sovietic”, spune colone­lul, marcat și astăzi de sutele de morți pe care le-a văzut în țărîmul pîrjolit de soare al Afganistanului.