Monica, zugravul sfinților

Ei sînt un altfel de creatori. Își iau pensonul în mînă, își spun rugăciunea în gînd și transformă un petec de perete gol într-o mică legătură cu Dumnezeu. Pictorii de biserică spun cuvîntul Celui de Sus prin culori. La cei 33 de ani, Monica Vasiloaia este printre puținele femei care își dedică viața acestui tip de artă. A început prin a picta icoane, iar în urmă cu cîțiva ani a descoperit și munca de pe șantierul unui lăcaș de cult. După primele contururi trase pe tencuiala udă la o biserică din Maramureș, a început să se pregătească pentru a primi și acreditarea din partea Patriarhiei. „E o inițiere, o purificare continuă”, crede ea. Micul atelier din apartamentul ei a devenit propriul ei confesional.

Într-un colț al camerei se vede o icoană mare a Mîntuitorului. Așezată pe un șevalet, pare că domină întreaga încăpere, iar razele soarelui se reflectă în albastrul de pe veșmintele pictate. Privirea lui Iisus te urmărește te îndată ce intri în cameră. „Mai am foarte puțin de lucrat la ea”, îmi spune Monica. Este una din comenzile pe care le are de făcut pentru catapeteasma unei biserici. Recunoaște, însă, că icoana a devenit un mod de a se cunoaște pe ea însăși. „Toată treaba asta cu icoana a plecat de fapt dintr-o căutare a mea, încercam, într-o anumită perioadă, să îl găsesc pe Dumnezeu. M-am descoperit o dată cu icoana – pe mine însămi și l-am găsit și pe El”, îmi mărturisește tînăra.

În apartamentul din Nicolina, camera minusculă a devenit locul mărturisirilor. Este bucătărie, sufragerie și atelier. Goliciunea peretelui a fost acoperită de o sumedenie de icoane, fiecare de mărimi diferite. Imagini cunoscute, reprezentări biblice întîlnite în multe biserici.

Îmi spune că pentru a lucra la o icoană trebuie să fie într-o anumită stare. La început, stătea și cîteva săptămîni la o singură lucrare, acum, în schimb, a muncit patru zile în continuu la una singură. Își aduce aminte și acum de prima icoană pe care a pictat-o și vîndut-o la Școala de Arte: era una cu Maica Domnului. „La început chiar nu voiam să le vînd, nu voiam pentru că lucram foarte mult la ele. Pui suflet în ea și o simți că îți aparține, nu ai mai vrea să o dai”, povește Monica. Prin ochii sfinților simțea că se regăsea. Așa și-a găsit drumul pe care voia să-l urmeze. De atunci au trecut, spune ea, zece ani de muncă asiduă.

„Simți că ai cotul liber”

În surdină se aude un cor bisericesc, înregistrările de la o slujbă religioasă. Vocile din boxe o liniștesc și o ajută să-și caute ideile. Așa i se întîmpla și pe șantier, îi plăcea foarte mult atmosfera în timp ce lucra la biserică. Mai mult, acolo „simți că ai cotul liber”, continuă ea. Etapa asta a însemnat o eliberare – „o purificare continuă pentru toată viața”.

Prima biserică la care a lucrat a fost Sfînta Treime din Budești, în zona Maramureșului, în 2005. A învățat acolo primele reguli ale acestui soi de pictură de la profesorii Drinceanu din Iași. „Acolo era tencuiala umedă și pensonul parcă se strîmba cînd apăsai pe perete. Este destul de dificil pentru că trebuie să lucrezi rapid, în timp real și ca să pictezi rapid îți trebuie cunoștințe și experiență. Dar așa am prins drag de frescă”, mărturisește tînăra.

Timp de o vară întreagă, de dimineață pînă seară, a stat pe lîngă aceștia și a încercat să le fure din meserie. Mîinile îi erau ghidate de talent și Sfîntul Duh, iar prin rugăciune a reușit să dea acel „suflu” picturilor. După cină, înainte de a merge la culcare, Monica se întorcea pe șantier să-și verifice frescele, iar unde putea, mai umbla cu pensonul. Apoi își lua rămas bun, luînd imaginile proaspăt create cu ea mai departe, în gînd.

Cînd a trebuit să plece din Maramureș – ca să se înscrie la master – a simțit cum lasă o parte din sufletul ei printre acele desene. Nu a mai apucat să vadă sfîrșitul întregii lucrări, dar „la final am simțit că rămîne ceva din mine acolo. Parcă nu te-ai fi dezlipit”.

Pictura, averea de pe pămînt

Au urmat picturile pe care le făcea la casele praznicale, iar o vară mai tîrziu, în 2006, a mers în Sighetul Marmației la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Ulterior, a intrat în grija profesorului Nicolae Sava de la Patriarhie, o dată ce s-a înscris la master. De la el a descoperit și unele secrete care țin de această îndeletnicire. Își aduce aminte cînd a fost pusă să picteze jumătate din scena Înălțării Domnului și de profesorul care i-a corectat cu pensonul, la final, greșelile. „Din perspectivă, chipul se vedea puțin diferit, întrucît era pe concă. Se vedeau capetele mari. Asta a fost prima lecție, trebuia să deformezi de la tine, ca să pară normal. Am învățat foarte mult, în primul rînd ca bază pentru pictură și apoi pentru frescă”, îmi explică tînăra.

Prin rugăciune, spune că a putut să vadă dincolo de orice linie trasată pe tencuială. Cînd a pictat-o pe Fecioara Maria, a trebuit să stea zile întregi cu capul aplecat și ochii țintiți deasupra tavanului. „Lucrarea se face în rugăciune și vrînd nevrînd ești cu gîndul la icoană. Cît am lucrat la Maica Domnului m-am rugat foarte mult. Acum, cine merge la biserică, se uită la Maica Domnului. Este cea mai atrăgătoare de acolo, astfel ți se imprimă și starea de spirit”, mărturisește Monica.

Iar cînd vorbește despre starea de spirit, spune că majoritatea pictorilor trebuie să fie calmi atunci. La urma urmei, ei transformă cuvîntul lui Dumnezeu în imagini, iar ce simt ei nu trebuie să intervină peste pictură. Așa cum sînt reprezentați sfinții cu „ privire calmă”, așa trebuie să fie și cel care-l pictează, dar pe partea cealaltă, ține să pomenească în glumă că atunci „cînd se redau personaje îndrăcite, ele sînt agitate, în mișcare”.

Pictura pe frescă îi era cunoscută chiar dinainte de a pune mîna pe penson. După cursurile de la școala de arte a început să studieze din ce în ce mai mult despre acest tip de pictură, la facultate a aprofundat, datorită profesorului Sava, iar primele contururi pe care le-a tras au însemnat, în sfîrșit îndeplinirea visului.

Temelia de vopsea

La cei 33 de ani ai săi, Monica încearcă acum să-și primeasca acreditarea din partea Patriarhiei. În micul ei atelier din casă se găsesc, într-o ordine desăvîrșită, zeci de borcănașe cu vopseluri și pensoane de diferite mărimi. Cîteva blaturi pentru viitoarele picturi stau lîngă birou, pe ele vor fi imprimate viitoarele ei emoții.

Munca de pe șantier devenea din ce în ce mai solicitantă pe zi ce trecea. Fiecare petec de perete trebuia pictat, iar deseori nu erau cele mai confortabile poziții. „Pentru o fată este chiar greu, trebuie să ai cumva o parte masculină în tine, ca să poți să te cațeri în toate colțurile. Cînd lucrezi la tavan, stai numai cu gîtul sucit. Este foarte greu, după o zi de muncă în poziția asta”, mărturisește Monica. Drept urmare, recunoaște și ea că sînt foarte puține femei care să lucreze pe picior de egalitate cu bărbații și să se afirme față de toți pictorii.

Atelierul micilor minuni

Picturile bisericești merg pe modelul bizantin, iar fiecare în parte respectă un anumit canon. Mai mult, sînt o sumedienie de reguli care trebuiesc respectate în momentul în care se proiectează un lăcaș de cult. De asemenea, un pictor trebuie să știe dinainte care din scenele biblicevor fi transpuse pe pereți, în funcție de mărimea bisericii. Monica recunoaște că asta reprezintă și o adevărată probă de pricepere pentru un pictor. Sînt cîteva scene care trebuie introduse în mod obligatoriu, pornind de la Maica Domnului pe boltă, pînă la cheia de boltă, unde este pictat Hristos Pantocratul. „Trebuie să fie prezentă și «Buna Vestire», exact ca la 12 praznice. Neapărat este și Botezul, și Schimbarea la Față. Nu trebuie să lipsească Sfînta Treime din absidă și să respecți stilul bizantin și toată dispunerea icoanelor în biserică. Este o ierarhie și aici”, povestește din micile secrete, Monica.

Și oricît de multe reguli ar exista în acest meșteșug, se vede foarte bine și mîna celui care a lucrat. Privirea sfinților este o mărturire a celui care le-a dat conturul, iar, „cu ajutorul Duhului Sfînt” se imprimă în pictură și acel grad de pioșenie. Fresca devine pentru ea o mărturie a muncii dintre divinitate și talentul omului, niciodată nu are de unde să știe cît este efortul depus de ea și unde este „mîna divină”. „Este un trio aici, sfîntul duh, tehnica și tu, ca pictor”, continuă ea. Iar una din cele mai mari mulțumiri a venit cînd ceilalți i-au recunoscut chipurile pictate de ea. Pe cînd lucra împreună cu profesorul Sava la Biserica Albă din Suceava, părintele lăcașului de cult i-a mărturisit că i-ar recunoaște mîna fără să-i mai spună ea unde a lucrat.

***

Micul apartament din Nicolina a devenit pentru Monica mai mult decît casă. Este locul confesiunilor și al mărturisirilor, pictatul icoanelor o face să-și purifice sufletul, iar munca de pe șantierul bisericilor este locul unde simte cel mai mult prezența lui Dumnezeu. Nu se crede nici privilegiată sau specială – „fiecare om are o experiență de asta, dar o aude sau o vede numai cînd vrea”.

George GURESCU