Mos Leonciuc, ultimul negustor de draci

Cind oamenii jura ca vad umblind slobode Mumele Padurii pe la rascruci, nimeni nici nu se inchina si nici in sin nu scuipa. Mai bine o apuca in sus, pina la marginea tarii. Ei stiu ca nu la tirg, ci dintr-un virf de munte, ochii de drac se dau, nu pe mincare, ci pe dracul insusi. Asa ca in Magura, linga granita cu Ucraina, din cind in cind, cineva vine sa intrebe in rusa sau ruteana pe un batrin: “Mosule, cu cit mai dai dracul?”

Magura. Miercuri. “Vin des oamenii pe la dumneavoastra?” As vrea sa nu-l mai domnesc, sa-i zic tihnit “mosule” sau “bade”, cum s-ar cuveni la cei 90 de ani ai sai. Dar “mos” Leonciuc nu vede nici o prapastie in asa o adresare – ca “el e abia trecut de tinerete”. E inalt – mai inalt de un metru, 70, cit am eu, si solid. El gateste, toarce, tese, calareste, el a ridicat casa, el merge la taiat lemne, adica face tot. “N-am nevoie de oameni. In bucataria asta a mea se aduna si-asa, prea multi.” As vrea sa-l intreb deschis “cum e sa fii vinzator de draci?”, dar n-apuc sa zic nimic, nici macar cum ma cheama. Ma ia sa-mi arate Ucraina pe fereastra si satul Storozhynets. De acolo au venit, ba chiar mai de departe, din Galitia, primii negustori de draci. “Dracul e bun pentru bogatie, lucru in gospodarie si curvarie”, se uita el la mine siret, cu coada ochiului. Imi zice ca nu stie romaneste aproape deloc si se apuca sa intepe bucatele de lemn cu un cui inrosit in foc. Isi face un set nou de domino. Pe cel vechi l-au desperecheat cei noua motani mari cit niste ciini. Ma  pune sa stau linga soba, in rind cu ei, interzicindu-mi sa-l alint pe vreunul. “Oricum, ei nu va vor pe dumneavoastra, domnisoara. Numai eu pun mina pe ei”. Si incepe sa vorbeasca in ruteana cu doamna Ana, calauza mea din Argel. La cincizeci si ceva de ani, femeia zburase cei 30 de kilometri peste munte, prin zapada si peste riuri, fara sa se opreasca o singura data, fara sa scoata mai mult de 10 cuvinte, nemultumita de urmele mele “orasene” in zapada, prea netede si nedate cu ripile abrupte. Acum asculta de mos Leonciuc apasindu-si mina pe piept, de parca ar afla cine stie ce grozavie. Dadea din cap a dezamagire si, cind credea ca nu o vad, ma fulgera cu privirea. Atit. Fara sa traduca sau sa-mi spuna nimic, la adapostul rutean al limbii pe care stia ca nu o inteleg. O singura data, imi spune taios: “mos Leonciuc stie ce vrei”.

Rasa lui Radulescu

E inca marti. In Argel, oamenii au crescut pasnic, de mina cu Radulescu, sfidind aproape-asfaltul de pe soseaua care merge pina-n sat. Nici nu-i spun “drac” si scuipa in sin cind aud cuvintul asta. Ei l-au botezat Radulescu si, din cind in cind, cite unu’, care face rost de citeva care de griu si porumb, se intoarce acasa – cel mai adesea, venind de la mos Leonciuc – iar Radulescu il asteapta in prag. In toata tara s-a pomenit peste amintirea asta, a dracului crescut de om. In partea granitei cu Ucraina insa, oamenii nu se gindesc nici acum sa depuna obiceiul la “Fondul de Traditii”. “Apoi, Dracu’ ii bun la tate. Tre’ sa spui intii s-intii la ce-ti trebuie, atuncea cind il cumperi. La munca, la bani, la ce vrei tu sa-ti ajute. Si dupa aia, om te-ai facut. Da’ dupa moarte, esti sluga lui”, imi spune Viorel, un barbat inalt si uscativ, secondat de alti padurari, aciuati in bucataria lui, pe linga soba. El ii linisteste pe oameni, cu jumatate de gura, ca “pe domnisoara o intereseaza numai formele. Procesul. Adica, cum se vinde, pricepeti? Nu-i trebuie. Numa’ formele!”, rotunjind juridicul cuvint. Oricum, oamenii nu sint impresionati. S-au obisnuit sa traiasca in preajma unor astfel de… “oratanii”, dupa cum imi spun. “Apoi, domnisoara, e o oratanie, Radulescu asta, ca iese dintr-un ou sterp de gaina, pe care-l cloceste omu’ sub brat, noua zile. Ii greu sa gasesti oua din astea. Da’ unii cauta. Eu stiu, or avea pe altii care le aduc. Cel mai simplu e sa-l cumperi”, imi spune un barbat de la stinga lui Viorel.

Mamaliga, hrana lighioanei

Inainte, dracii se cumparau de la Leontika, mama lui mos Leonciuc. Oamenii spun ca el nici nu-i chiar asa priceput, dar altul, prin apropiere, nu-i. “Leontika iti vindea ce vreai si ce nu vreai. Inchega si apa in ciubar. De la ea, in rate, ori cum te intelegeai cu ea, te convingea ea imediat sa cumperi, chiar daca nu vroiai. Nu se putea sa intri si sa nu pleci de la ea cu niscaiva… ce cautai”, isi aminteste Viorel. Mihaita, un “pui de padurar” de vreo 17 ani, se razvrateste. El stie, fiindca are si acum “o pacoste din asta”, de la bunicii lui. “Pacostea”, imi spune, salasluieste in casa pe care o are pe linga Moldova Sulita. Lui nu-i trebuie, dar bunicii lui au murit si acum “lighioana trebuie hranita o data pe saptamina si tre’ sa merg in fiecare luni sa-i faca mamaliga nesarata, ca asta e hrana lui. Neaparat, fara sare”. Lui nici nu i-ar trebui. De ce? “Asa, nu-mi trebuie mie. Nu-mi e frica, da’ nu-mi trebuie. A fost a lu’ bunicu’. El a murit fara sa-l dea la nimeni”.

Indreptar de intretinere draceasca

“Pacostea”, daca are stapin, trebuie, imi spun oamenii, hranita in fiecare zi cu mamaliga fara sare. Se stirneste un iures de intimplari pe care oamenii si le amintesc – fie din auzite, fie “ca martori” – despre “cum face dracu’ daca uiti sa-l hranesti”. Nu-i excesiv de violent. Rastoarna totul prin casa si prin pod, ca un cutremur. “Eu am avut grija de un om, i-am adus lemne acasa si asta a uitat sa-mi spuna ca are drac. Ca i le-am lasat in curte cind era el plecat. Si n-am dormit toata noaptea. In pod, numa’ hodoronc-tronc. Si eu stivuisem lemnele in sura. Dimineata, tot era imprastiat. Eu am lasat asa, sa vada omu’. Apoi, cind s-o intors, mi-o zis ca-i pare rau ca o uitat sa-mi spuna”, isi aminteste apatic un barbat grizonat, in timp ce-si usuca sosetele de lina pe soba. Atit. Iar, daca nu vrei sa-ti ia sufletul, mori fara sa-l dai la nimeni. “Da’ nu prea poti sa mori in felul asta, ca El nu te lasa sa mori fara sa te ingrijesti de dinsul. Pe bunicu’ lu’ baiatu’ asta l-am ingropat in lanturi ca se ridica in fund in sicriu si numa’ nu puteam sa punem capacul”, imi zice Vasile nestingherit de nici un scepticism. Pentru ca ceilalti ii sar in ajutor. “Asa e. Am vazut doar toti, doar!”. Si atunci, dracul inselat si fara sufletul mortului, ramine in casa si… maninca mai rar, o data pe saptamina, raminind in “responsabilitatea urmasilor”, pe care nu-i recunoaste insa de stapini. Numai de casa se mai ingrijeste. Mihaita e incruntat de “lighioana” pe care-o hraneste, fara sa-i apartina. Nici nu-l ajuta la munca, fiindca bunicul lui nu i l-a dat cu limba de moarte, nici nu poate vinde casa, ca “Dracu’ sugruma pe toti care nu-s din familie si stau acolo. Am avut o multime de probleme. Si cu politia. Mai stateau muncitori, da’…” Cind il intreb cum arata, imi spune ca-i un “serpisor”, dar ma asigura ca in momentul cumpararii, pot sa aleg orice forma in care mi-ar placea sa-l vad. “Spui cum il vrei, ca om, ca animal, ca o umbra, daca vrei, poti sa nu-l vezi deloc.”

Se vorbeste despre Radulescu linistit, aproape plictisit, ca de un animal – ce-i drept, de prasila – bun si folositor la casa omului. Nimeni nu s-a gindit vreodata ca nu s-ar prinde dracul in corpuri asa pamintesti. E un adevar ca rasaritul soarelui. “Pai crezi, cum sa nu crezi, ca-i adevarat. Ca-ti aduce bani. Cine ti i-a adus, de-i gasesti pe masa dimineata? Apai, astia care au, pot si sa vorbeasca cu el. Asta, Vasile Kosociuk, tat timpul vorbeste cu dracu’ su’. Il are de la taica-su. La el sa mergeti, ca zice ca l-ar vinde. Da’ el il da scump. Cu vreo 30 de milioane”, se incrunta Viorel la mine. Povestea lui Vasile e lunga si bizara, cu un sir de crime nepedepsite si un sir de spinzuratori ale membrilor familiei. Si el, si sora si celalalt frate al lui ar fi trebuit sa moara, spun barbatii, fiindca tatal sau ii promisese Leonicai, drept plata. Acum, dracul i-ar fi ramas lui si oamenii dau din cap amintindu-si de crime ciudate prin padurile lor si de niciun vinovat gasit, “ca Vasile statea o zi la inchisoare s-apoi se-ntorcea”. Dar aici, in Argel, moartea si crima nu zdruncina nici ele prea tare. “Pai, daca o femeie are probleme cu barbatu’, babele din sat ii zic sa-l omoare cu ierburi; asta e, adica, sfatul din batrini…” imi zice sotia lui Viorel, molcoma si plictisita ca de-o banalitate. Ma sfatuiesc toti sa merg mai bine la Leontici. Asta pentru ca in ultimii ani, sa-ti cumperi un Radulescu a devenit  mai… moral. “Cind era Leontica, aia iti dadea drac si daca nu voiai. Numa’ un test trebuia sa treci. Si gata. Iti punea o papusa in sin, si in sin, papusa se transforma. Daca nu te speriai, al tau era”. Cum se transforma? Oamenii zic ca o simteai altfel decit din lemn, cum era. “Se facea in sin ceva ca o vietate”. Acum insa, nu mai e ca acum 10 ani, cind mai traia Leontica.  “Fiu-su nu-i asa. El te pune intii sa vorbesti cu el si numa’ daca zice el ca ai nevoie, iti vinde. Ca vede mosu’ tat prin tine. Stie tata viata ta dinainte sa intri la dinsu’.”

Lumea celor care cinta in padure

Plecam pina la circiuma satului. Poate o fi acolo Vasile Kosociuk. Satul isi ghemuieste casele pe plaiuri, unde se ajunge urcind in genunchi iar ferestrele se lumineaza cu opaitul, fara electricitate. Oamenii stau cocotati pe acoperis, linga horn, ca sa vorbeasca la telefonul mobil primit de la copii. Numai acolo au semnal. In fata locului de ciocnit noroace sta parcata o decapotabila. Pe linga ea, fara s-o priveasca, trece un barbat intr-o sareta cu piei de oaie atirnind pina la pamint. E chiar Vasile. Plecind. Oamenii imi spun ca decapotabila e a unui satean care “are drum in fiece zi spre Moldovita”. Dar nici telefonul mobil, nici “minunea cu roti” nu inlocuiesc alte minunatii “locale”. Viorel imi da lectii de fauna a locului. In padurile din partile Brodinei traiesc, imi spune, trei Mume ale Padurii. Toti zic ca le-au vazut “femeie in fata, cu o trena de mate, in spate, merge pe hotar cu toate animalele in spatele ei. Si cinta. Ciiiinta, de-ti sta mintea in loc.” “De Ion, una s-o si indragostit. Pesemne ca asa se inmultesc ele”, imi spune Viorel, iar ceilalti incuviinteaza. Sotia “patitului” il scapase cosindu-i acestuia in camasa frunze de toia. Barbatii imi jura ca asa e si ma trimit si la Sebes, unde “este una si padurea nu-i asa incilcita ca asta de-aici”. Nu. De iele, n-au auzit. Oamenii n-aduna creaturi de poveste. Ei “zic doar de ce stiu.” Tot satul, cu mic, cu mare, fusese prins si de “lubnic, alta aratare care te ia si te hipnotizeaza prin padure”. De la vinzatoarea de la magazin, la copilul de pe bicicleta, toti pot povesti despre peretele alb care ti se arata si te ameteste sau de strigatul din noapte care te vrajeste si te poarta in transa zeci de kilometri.

Plata cu viata lunga

Mi se spune sa am grija la lubnic, cind plec prin paduri spre mos Leonciuc. Mi se face si-o lista de “posesori”. Din sat in sat, ii intreb si ei imi povestesc ce greu se scapa de “lighioana”, numai prin moarte. Acum, cu o privire sireata, dupa o jumatate de ora in care a uitat de mine, ca s-o ingrozeasca pe doamna Ana, mos Leonciuc ma sfatuieste brusc sa… inchiriez unul. “Iei unul de la un om. Te intelegi cu el. Un milion, doua, pe zi… ce-ti trebuie?” Ma uit la el si nu-i raspund. “Vrei drac?”, ma intreaba. Aproape ca da. Ma ia mai aproape si dupa ce ma “patrunde” cu privirea, ma da afara iremediabil. “Nu poti sa cumperi asa ceva. Mori prea repede pentru asta. Platesti degeaba pentru el”. Plec. Drumul spre Argel se intinde in tacere, ca un priveghi. Doamna Ana nici nu se mai vede prin serpentine. Ajunge in sat cu o jumatate de ora inaintea mea. Aflu de la femeile din ulita  ca “a fugit de mine”. Mos Leonciuc i-a dat de stire de cum am intrat ca am venit “sa cumpar drac si sa ma fac vrajitoare.” “Ca mosu’ stie tat, ea nu i-o zis nimic, absolut. Da’ el stia.” Femeia insa ma crede: “Eu stiu, ca doar eu v-am sfatuit. Ca sa-l pacaliti pe mos, sa va vinda, v-ati gindit chiar ca va doriti drac. Da’ Ana n-o stiut…”

Unde-si prinde Aghiuta coada

Din Botosani, pina in Braila, oamenii isi amintesc de vremurile cind, daca Dumnezeu nu voia sa se precupeteasca, Dracul, mai popular, se vindea pe sub mina. Anchetele folclorice ale lui Tudor Pamfile din “Mitologie romaneasca” cartografiaza intinderea tarii dupa acuratetea “procedurilor tranzactionale” ale acestor “marfuri”. Daca in Botosani, puiul de drac iese dintr-un ou clocit 40 de zile subsoara si “se tine intr-o oala rosie, noua, cu coji de ceapa si la moartea stapanului se vinde cu doua parale”, “prin judetul Braila se crede ca Spiridusul se cumpara pentru un anumit timp si atata se si tine, caci daca s-ar tinea mai mult, sau nu mai aduce nici un folos, sau primejduieste viata celui ce-l tine”, dupa cum noteaza T. Pamfile. Rasa de prasila, de Necuratu’ se scapa greu pretutindeni. Bucovina insa e singurul loc unde “Ancluzul” sau puiul de drac prejudiciaza iremediabil… sufletul posesorului.

Oana OLARIU