Norocul, căutat pe Google

Dincolo de ecranul plat al calculatorului se ascunde personalita­tea unui învingător. Andrei s-a bătut cu algoritmii și i-a convins pe cei de la Google că în România cu in­te­li­gen­ța nu se negocia­ză. Așa a primit Bursa europea­nă pentru studenții cu dizabilități, în valoare de 7000 de euro. Pa­ralizia cerebrală, de ca­re suferă, l-a determinat să facă performanță în umbră și „la început profesorii nu-și dădeau seama cît sînt eu de bun”. Cei care însă au crezut în el, îi sînt și acum aproape în universul jocurilor pe calculator sau pe pistele de concurs la para-ciclism din lumea întreagă. Pes­te tot, băiatul cu voce plă­pîndă și mișcări agitate poartă cu el un singur lucru, visul de a fi ingi­ner de software.

Zîmbetul de șoricel

Cu o față senină îmi explică de unde i se trage pasiunea pentru calculatoare. Andrei îmi spune că a dat la schimb cuvintele pe limbaje de pro­­­gramare, încă din clasa a IX-a. Cînd a ajuns la facultate, nu a fă­cut decît să-și petreacă timpul așa cum îi place lui mai mult, lucrînd la PC: „Dacă am teme, stau 6-7 ore pe zi, iar dacă nu, în mod normal stau 4-5 ore, nu am timp să mă plictisesc. Mama mă ajută foarte mult. Cîteodată îmi zice nu să nu stau la calculator, ci dacă mai pot sta în fața lui” și un zîmbet i se agață de colțul gurii.

„Nimic nu este imposibil” este me­sajul cu care te întîmpină An­drei George Petraru, la un click distanță. De cum tastezi pe Goo­gle numele lui, lumea ți se pare mai mică. Imediat afli că este student în anul al II-lea la Fa­cultatea de Informatică a Uni­versității „Alexandru Ioan Cu­za” din Iași și singurul român din 2010, care a cîștigat Bursa europeană pentru studenții cu diza­bi­lități, oferită de Google. Nuanțele vii de portoca­liu și albastru ale interfeței site-ului personal îi aran­jează viața în pagini web, unele mai serioase, altele mai ju­căușe. „Frumusețea luc­­ru­rilor exis­tă în mintea celui care le ad­miră” (David Hume) sînt cu­vintele care îți însoțesc fie­care pas vir­tual. Tră­săturile fin modelate ale feței sale sînt înca­drate de sprîn­­­cene groase, stufoa­se, iar ochii blînzi ai lui An­drei trec dincolo de ecranul rece al calculatorului.

Tînărul, cu energia celor 21 de ani ai săi, trimite la colț greutățile bolii de care de care su­fe­ră, și se întărește de îndată ce-și amin­tește de idealurile pe care le are. Îmi spune de­tașat că dorințele nu-i plea­­că departe: „De obicei îmi pro­pun lucruri pe care le pot face. Se poate spune că prob­lemele de să­nătate nu-mi permit să practic anumite activități, dar m-am o­rien­tat către cele pe ca­re le pot fa­ce”, răspunde curajos băiatul, că­pătînd un roșu timid în ob­raji.

Discriminarea codată

Pentru bursa de 7000 de euro,  și-a împărțit mintea între tehnologie și sensibilitate. A realizat două eseuri, unul despre pro­iectele de la informatică de crip­­tografie (n.r.: realizarea unor programe care codifică informații și crează sem­nături electronice) și altul despre hobby-urile sale. Ex­presiile sacadate îl copleșesc cînd trebuie să povestească mai mult despre sine și nu uită nici o cli­pă din vedere că viața nu-i chiar așa de ușoară: „Acum nu mă mai confrunt cu discriminarea, dar în trecut m-am confruntat chiar în învățămînt. La școală a fost mai di­ficil pentru că la început profesorii nu-și dădeau seama cît sînt eu de bun” și se uită la mine preț de cîteva clipe cu o privire pierdută.

Vestea despre cîștigarea bursei de la Google a venit pe e-mail, în această lună. Peste noapte, Andrei a devenit cîștigătorul unor mii de euro și invitat la Googleplex la Zürich, pe banii companiei. „M-am bucurat, eram acasă. Am avut note mari și asta a fost un plus. Citesc pentru facultate mai mult. Nu poți să luc­rezi dacă nu știi teoria. Ca să fiu eficient mai întîi trebuie să citesc”, îmi spune Andrei cu modestie în glas.

Competiție pe trei roți

Tînărul din generația softurilor pune pe primul plan PC-ul și ar dori să se preschimbe într-un Dum­nezeu al zilelor noastre. „În primă fază, cu banii îmi iau un calculator, mi se pare și normal. Și eu am să mi-l asamblez, îmi place să îl con­struiesc singur”. La restul mi­ilor nu le-a găsit locul, acum vib­rează într-un singură direcție. Vrea doar să se antreneze. Și nu pentru 0 și 1, ci pentru cam­pio­na­tele mondiale de para-ci­clism din Canada, din august.

Mișcările agitate ale brațelor sale subțiri și bătaia picioarelor îl fac să pară gata să se gonească pe tricicletă. Cu același dina­mism, a reușit să se califice anul trecut în Italia, în primii zece la mondiale, „a fost bine, dar au existat și momente grele. A fost dificil tra­seul, n-a fost ca-n palmă”. Andrei îmi spune pe un ton con­vingător că fără muncă multă nu se poate obține performanță: „am în­ceput în 2007, cu o oră de pe­dalat și acum am ajuns la două ore chiar”.

Dificil i-a fost și cînd a trebuit să își găsească un loc unde să se antreneze. A început să se pre­gă­tească intens în casă, pe un aparat static, iar acum face ture pe ruta Iași – Sculeni. „Tricicleta e stabi­lă, lată, ocup și o bandă, nu mi-e fri­că de mașini. Dacă ai bicicletă poți fi în pericol”, îmi răspunde cu mîndrie sportivul.

Pentru a face mereu performanță, Andrei are două ore de an­trenament o dată la două zile și cu o for­ță interioară ce nu poate fi redată nici prin numărul calorii pierdute: „mă pregătesc de Ca­na­da, cum altfel, decît să pedalez”, și încearcă să îmi explice cum mer­ge treaba din breasla profesioniștilor. Tînărul face parte din echipa Tușnad Cy­cling și recu­noaște tot timpul că hobby-ul lui nu e chiar ușor de prac­ticat, ținînd cont de costurile ridicate ale echi­pa­mentului.

Cu ochii mai mereu la Eu­ro­sport sau Sport.ro, Andrei îl ur­mărește și îl admiră pe Michael Schu­­­macher. „Schu­ma­cher are și o viață model, nu iese în public prea des, își vede de treaba lui” și la fel de liniștit vrea să rămînă și el, însă nu dorește ca idealurile să-i apună. Acum nu vrea decît să se califice în august tot în primii zece, la mondiale:„eu sunt al doi­lea ca rezultat din Ro­mânia, iar în lume nu sunt mulți cicliști ca mine. Eu trebuie să fiu concentrat, să dorm bine, să mă încălzesc, să fiu și motivat. An­trenorul mă mo­tivează și e cel care îmi zice mereu «hai, hai, hai!». Vreau să mă cali­fic la paralim­pi­ce”.

Și tăcerea visează

Timpul care-i mai rămîne e pen­­tru prieteni. „Îmi place să lu­crez în echi­pă. Doar în echipă ne coordonăm lucrul cît mai bine. Cînd mai am timp mă și joc pe calculator, cu prietenii mei toți într-o cameră”, îmi răspunde pe o voce veselă. Și pisica sa gri, Mi­ți, tîn­jește după atenția lui. Nu îi este permis să stea pe PC, însă uită re­pede cînd îi mai aruncă bo­bițe de mîncare.

Orice ar face, nu lasă cărțile să se odihnească și crede acum mai mult ca oricînd că neuronii lui trebuie să fie puși în mișcare: „Dacă mă laud nu obțin nimic, eu doresc să rămîn concentrat pe ceea ce fac. Și ca să fiu concentrat trebuie să am o viață echilibrată. Să dorm, să nu fac excese. Dacă muncești în­totdeauna, vei obține ce-ți do­rești, iar eu asta fac în fiecare zi.”

Viața i-a dat timp de 21 de ani lecții, iar acum s-a hotărît să predea el una: „Aș schimba modul în care societatea ne educă. Evident că nu toți sînt buni la matematică sau fotbal și de aceea trebuie să dăm șansa fiecăruia să își des­co­pere abilitățile”.

***

Băiatul de 7000 de euro

Stătea într-o zi în fața calculatorului și naviga pe Inter­net. A găsit oferta celor de la Google și n-a mai stat pe gîn­duri. Și-a spus că e ușor să îndeplinească cerințele lor și s-a înscris. De ce să nu încerce, să fie și el re­cunoscut interna­țional, pentru ca­pacitățile cu ca­re face progra­me.

Și așa, a ajuns în fruntea listei de cîș­ti­gători. După el, au venit la rînd studenți din Ger­mania, Is­rael, Irlanda, Ita­lia, Franța și Scoția. Acum, se pre­gătește să plece la Zürich, unde va pri­­mi premiul. Se duce acolo, doar cu gîndul că data viitoare îi va impresiona și mai mult, ba poate chiar îl angajează.

Diana IABRAȘU