Nunta de aur a celor mai tineri studenți ai Iașului

S-au strîns din toate colțurile țării, de la Timișoara la București sau Brașov.

„Nici nu mai știu cine mai trăiește.” Doamna Maria își strîn­ge întruna fuiorul la sîn, păzindu-și parcă amintirile adunate în co­șul pieptului. Ultimii doi ani i-a petrecut mai mult răscolind albu­me decît jucîndu-se cu nepoții. A dat revistele și integramele care-i ocupau masa din sufragerie pe po­ze alb-negru cu o mînă de oa­meni din timpuri pe care le-a cre­zut risipite, cîndva, demult. Pînă într-o după amiază de vară cînd i-a sunat telefonul.

Povestea doamnei Maria, fe­me­ia care înaintează prin vîntul nă­prasnic care mătură Copoul la început de august, o auzi din piep­turile a zeci de oameni adu­nați sub teiul lui Eminescu. Ca niș­te preșcolari de 70 de ani, își țin soții și soțiile strîns de mîini, cum fac copiii în prima zi de școală, la primele sunete ale clopoțelului. S-au adunat din nou la Iași după a­proape o jumătate de secol, cînd au terminat, în 1968, Facultatea de Filologie a Universității „Alexan­dru Ioan Cuza”. Timpul, vremea, rădăcinile, năravul și regimul i-au împînzit prin toată țara și, încet-încet, s-au rupt unii de alții aproa­pe de tot. De atunci nu s-au mai văzut împreună niciodată pînă cînd „Mister Bobo”, după cum și-l amintesc colegii, s-a apucat de cro­șetat. Domnul Popa a luat, unul cîte unul, firele care s-au des­fășurat din ghemul clasei din 1968 și le-a împletit la Iași. Însă nu i-a fost ușor. „Majoritatea în an au fost fete. S-au măritat, și-au schim­bat numele și s-a terminat poves­tea. Ia-le de unde nu-s. Ca să le găsesc a fost un adevărat calvar, dar am început cercetările pe te­me­lia amintirilor noastre. Am mers pe Internet, de la unul la al­tul, am făcut lista împreună cu colega mea și am ajuns la vreo 68 de nume din cei 85 cîți am absol­vit.” Bărbatul se lasă însuflețit de povestire și își mișcă brațele în aer de parcă ar fi pe podiumul unui dirijor ținînd în frîu o orchestră nărăvașă. Bine făcut, vorbește apă­sat și temperamentul și-l îm­blîn­zește doar cînd se uită la mulțimea de oameni care se strîng în brațe din jurul său. Misiunea de doi ani a lui Mister Bobo a fost îndeplinită cu succes.

Ultimul volum al doamnei Cici

Domnul Popa a strîns laolaltă toate amintirile pe care le-a găsit și a început căutarea pe la primării, la școli, din cartea de telefoane pînă în regis­tre­le spitalelor.

Domnul Popa a strîns laolaltă toate amintirile pe care le-a găsit și a început căutarea din oraș în oraș, pe la primării, la școli, din cartea de telefoane pînă în arhi­ve­le consiliilor județene sau regis­tre­le spitalelor. Investigația lui a du­rat doi ani de zile, el mergea ana­logic, doamna Cireș digital. Nu pe Facebook, nici pe Google. Ci pe paginile uniunilor de scriitori sau pe forumurile profesorilor pentru că din generația care termina în ur­mă cu 45 de ani la Iași s-au năs­cut dascăli, jurnaliști, bibliotecari sau filologi. „O fi fost greu să-i gă­sim, dar mai greu a fost să vorbim cu urmașii lor. Iar copiii lor mi-au spus că, printre regretele pe care le-au avut înainte să moară a fost și acela că nu am reușit să ne re­ve­dem niciodată.” Căutarea lui Mis­ter Bobo avea nevoie de o scînteie. Începuse încet, mergea greu, oa­menii parcă intraseră în pămînt. Îmi spune încrezător că nu a fost niciodată tentat să renunțe, dar a simțit că „zarurile sînt aruncate” cînd a murit Constantin Vlas, un coleg de-al lor pe care l-a găsit cu foarte mare greutate. „Vorbisem cu el cu o săptămînă înainte să se stingă, chiar anul acesta, cît încă eram în «tratative».“ Apoi a urmat Cici Seserman. Însă aceasta a vrut cu tot dinadinsul să ajungă la Iași, chiar dacă boala care a ținut-o la pat a ajuns pînă la urmă să îi cur­me și viața. Cici Seserman și-a tri­mis fiica, una dintre puținele fe­țe­le tinere care împodobeau Copoul la ora 10.00 dimineața. Monica Seserman căra după ea un troller încărcat, pe care-a ajuns să îl sprijine de o bancă pentru a nu se răsturna sub povară pe care o transporta. Fiindcă Monica a venit la Iași cu cărți și cu un mesaj. „S-a gîndit la voi în ultimele momen­te“, le-a transmis celor de față în timp ce le înmîna ultimul volum pe care doamna Cici l-a semnat și pe care voia să îl aducă la Iași cu mîna ei.

Ardelean cu ancora în Bahlui

Însă nu toate poveștile despre căutarea domnului Popa sînt tris­te. Acesta și-a adus aminte de o colegă pe care a găsit-o „undeva prin Timișoara”, trăind singură, fără familie. „După ce am căutat-o mi-a trimis un mesaj pe Internet. Îmi spunea «știi, ce am făcut după ce am primit mesajul tău? Am plîns o jumătate de oră pentru că pe mine nu m-a căutat nimeni. Niciodată. Și acum ne regăsim cu toții.»“

Ca la un iarma­roc, la umbra teiului lui Eminescu a început un schimb de poze cu nepoți îmbrăcați în haine tricotate în toate culorile curcubeului.

În oamenii aceștia peste care s-a lăsat timpul ca o pătură de zăpadă există mai multă tinerețe decît într-un amfiteatru burdușit de studenți. Își zîmbesc, își șterg unii altora lacrimile și aproape că mai găsesc puterea de a sări în sus de bucurie. Aproape toți și-au adus, în plicurile galbene împă­tu­ri­te frumos, poze cu ei din ti­ne­rețe. În afara părului înălbit și fața brăzdată de riduri au cu toții în ochi aceeași strălucire pe care o aveau în urmă cu 45 de ani. Însă studentele care au devenit peste ani mame sau bunici mai purtau o comoară ascunsă în aceleași pli­curi îngălbenite. Ca la un iarma­roc, la umbra teiului lui Eminescu a început un schimb de poze cu nepoți îmbrăcați în haine tricotate în toate culorile curcubeului; poze cu familii, cu soți, cu soții. Atît cu cei care au rămas cît și cu cei pe care i-a în­ghi­țit timpul. Și oamenii plîng rî­zînd și rîd plîngînd, de parcă le-ar picura amintirile din ochi și s-ar așterne, ca timbre ale vremii, pe pli­curi.

După ce am căutat-o mi-a trimis un mesaj pe Internet. Îmi spunea „știi, ce am făcut după ce am primit mesajul tău? Am plîns o jumătate de oră pentru că pe mine nu m-a căutat nimeni. Niciodată. Și acum ne regăsim cu toții.”

Doar Petru Bochiș stă deo­par­te, aruncînd o privire lungă asu­pra oamenilor care se învîrt în ju­rul său, cu brațele-i încrucișate în dreptul pieptului. Ca un păstor care veghează asupra pămîn­tu­ri­lor sale, domnul Petru încearcă par­că s-absoarbă tot Copoul prin ochi și să-l închidă în suflet. Vor­bește cu o bucurie nețărmuită și-mi spune, cu o mîndrie ardele­neas­că de neconfundat, că ar fi ve­nit și pe jos la Iași, doar să știe că se strîng cu toții, fiindcă el este unul dintre primii oameni pe care i-a sunat Mister Bobo.

Ultima dată a venit la Iași în 1970 ca să-și ridice diploma. De atunci s-a instalat într-un sat de lîn­gă Bihor unde și-a petrecut zi­lele liniștit aproape 40 de ani, ca dascăl, a ieșit chiar și la pensie de curînd, pînă cînd i-a sunat tele­fo­nul și de partea cealaltă era Mister Bobo. Au pus și ei cap la cap tot ce știau și s-au pus pe treabă. Însă domnul Petru îmi spune , privin­d-o lung pe Monica, fiica lui Cici Seserman, că era să nu ajungă nici el. În urmă cu cîteva săptămîni ajun­sese la spital, la Cluj, avînd nevoie de o intervenție chirur­gi­ca­lă la inima care, pentru cîteva se­cun­de, încetase să-i bată. „Au trecut abia șapte săptămîni, nu am voie să fac prea multă mișcare, dar nu puteam să nu vin după atîtea toate. Am și un coleg, la Brașov, care a ținut morțiș să vină însă s-a operat la șold și doctorul i-a recomandat mișcare, dar el a stat doar în pat. Acum, la întoarcere, aș vrea să trecem pe la el.” Petru Bochiș nu-i un om nostalgic. Îmi spune rîzînd că nostalgia e o boală care, dacă te-a prins, te ține strîns și-ți întunecă mințile. Însă Iașul, fa­cul­tatea și viața de cămin nu și le-a putut scoate prea ușor din minte. „Asta era lumea noastră, Copoul și Universitatea. Uite, grupa mea, 604, sîntem veniți aproape cu toții. Am fost practic sudați ca și colegi. Studenții de acum… Nu știu. Noi eram ca frații. I-am spus și nepo­tu­lui: «măi, dacă te duci dincolo de perete și nu vei sta în cămin, mă­car un an sau doi, să vezi ce în­seam­nă viața de colectiv, degeaba mai mergi la facul­ta­te».” De aceea, domnul Petru și-a luat nepotul și ginerele, s-au urcat în mașină și au condus nonstop pînă au ajuns la Iași.

Din spatele mulțimii, cei doi bărbați fumează o țigară uitîndu-se lung la adunarea de oameni. Pe vremea lor, lucrurile erau altfel.

***

Coborînd agale Copoul, filo­logii încep să se ia fără să își dea seama de mînă sau de braț. Cîte unul, cîte doi, cîte cinci, s-au strîns dintr-o horă a amintirilor într-un pas al defilării către Universitate. Către băncile și amfiteatrele pe care, în urmă cu 45 de ani, și-au odihnit studenția.

Cătălin HOPULELE