Obiceiurile rele nu se leapădă

Satul Mironeasa este aruncat printre dru­muri mlăș­ti­noa­se pe care microbuzul dinspre Iași le străbate de trei ori pe zi. Localitatea aparține romilor săraci. Se observă asta du­pă casele care nu arată ca niște palate, ci mai degrabă ca niște bojdeuci vechi. Tradiția în aceste case este una vi­cioasă. Este un obicei care a dus România pe locul al doi­lea în cla­sa­mentul țărilor în care copiii dau viață al­tor copii. Fie că fetele se căsătoresc și că în­te­me­ia­ză o familie, fie că băiatul le părăsește și ele își cresc singure pruncii, ele fac parte din ca­te­goria de mame care nu își părăsesc odras­le­le.

16, bun de căsnicie

Pereții caselor din sat sînt văruiți cu ver­de, iar ferestrele sînt încadrate în margini date cu vopsea albastră sau roz. De parcă ar trăda comunitatea dacă nu ar arăta toate casele la fel. Într-una dintre ele, stă Ana, o femeie de 60 de ani, ală­turi de soțul său și încă patru fe­te pe care speră să nu le mai mă­rite la 16 sau 17 ani, ci să se țină de școală. Ce-a de-a patra este cel mai mare copil al familiei și are acum 36 de ani. „Eu nu am putut să ma lupt cu ea”, îmi spune mama despre fata sa Daniela. Chiar dacă după spusele mamei era harnică, frumoasă, deșteaptă „nu ne seamăna în neamul nostru, nici a lu taică-su, nici mie”, zice femeia în timp ce se joacă cu fusta neagra cu dungi albe. Daniela s-a căsătorit la 16 ani după ce a stat de vorbă cu mama soacră care a convins-o că este bine așa. Însă soțul Danielei, un om care la început nu a avut-o pentru zestre, s-a răzgîndit după cîțiva ani.

Pentru că părinții fetei nu aveau de unde să îi dea bani, deoarece mai aveau încă nouă copiii de crescut, ea a fost pedepsită și lovită cu diferite lucruri de prin casă, ba o oală, ba un topor, ce venea la mînă. Chipul Danielei arată acum îm­bătrînit. Ochii negrii privesc de cele mai multe ori în gol, iar de fiecare dată cînd clipește ridurile din jurul lor se văd mult mai bine. „Am crezut că așa este mai bine”, zice ea stîlcit. Stă mult timp în pat. O lovitiră la cap a făcut-o să nu mai poa­tă să se descurce singură. Însă cînd era tînără a făcut și doi copii, astfel la 17 ani a născut o fată, iar după un an, a făcut și un băiat. A­cum ei au familiile lor, băiatul este plecat în Italia, iar fata rar își mai aduce aminte de ea. Dintr-o familie cu zece copii, nu doar Da­nie­la s-a căsătorit la 16 ani, ci de curînd băiatul cel mai mic și-a luat de nevastă o fată din partea cealaltă a
satului pe care a cunoscut-o cît a fost oier.

Autobuzul speranței

Pe marginea drumului, în fața magazi­nului portocaliu, unde s-a stabilit de mult timp că este stația de autobuz, stă Mariana. Este îmbrăcată cu o geacă subțire. De pi­cioa­rele scurte și subțire se sprijină o geantă imen­să de rafie a cărui fermoar nu l-a putut închide de tot. Ambele mîini îi sînt ocupate cu micuța pe care nu o lasă din brațe. „Plec din Mironeasa”, îmi zice cu o voce hotărîtă. „Merg la soțul meu la Iași, mi-a zis ca acum avem unde să stăm”, întoarce capul și îi zîm­bește micuței ei. Are un an și pare un copil fericit. Zîmbește la toată lumea și se joacă cu părul negru și ondulat al mamei ei. Mariana are 16 ani și jumătate. Cu un an în urmă s-a căsătorit și imediat a rămas însărcinată. Nu-i pare rău. Fetița este blondă și are niște ochi verzi atît de mari încît mă pot vedea în ei. Privindu-le de la distanță par a fi două surori, nicidecum mamă și fiică. Cînd blon­di­na a început să plîngă, tînăra mămică nu știa ce să-i facă. Îi dă lapte, îi dă ceai, îi în­tin­de o sticlă cu suc, ba chiar îi desface un baton de ciocolată.

„Mama mea știe ce să-i facă. De acum trebuie să mă descurc singură.” Copilul nu s-a oprit din plîns pînă nu i-a fost desfăcute căciulița și fularul. Autobuzul a sosit în sta­ție. Mariana ține fetița cu o mînă, iar cu cea­lal­tă apucă bagajul și urcă treptele autobu­zu­lui cu încredere.