PALAS: Santierul Marelui Dragon

Oricit s-ar furisa, n-ar putea sa treaca neobservati. Si oricit de acoperit ar fi gardul de plasa verde ce imprejmuieste santierul din spatele Palatului Culturii, nu-i chip sa scape de priviri curioase. Nici macar seara, cind lumina din camere ii da de gol. De opt luni, de cind sint in Iasi, muncitorii chinezi angajati la Proiectul Palas s-au obisnuit cu Romania si nu prea. Unii au invatat sa intrebe entuziasmati “ce faci?”, sau sa ceara un pachet de tigari de la magazin, dar rosiile le maninca tot cu zahar. Isi tin idolul in buzunarele de la halate si, oriunde merg, poarta cu sine dorul de casa.

Cind miinile vorbesc

In fiecare dimineata, domnul Onut, administratorul cantinei, pleaca la cumparaturi. Lista sa zilnica include 300 de oua, aproape 200 de kilograme de orez si 80 de kilograme de carne. Pui, porc sau rata. Acestea sint cerintele celor 12 bucatari chinezi care gatesc pentru conationalii lor, muncitori pe santierul de la Palas. In bucataria mare, mirosul de Domestos se pierde in aburii de la puiul tocmai gatit. Se apropie ora prinzului. 403 salopete albastre isi cauta, pe rind, locurile printre mesele micute, de sase persoane. In liniste. Cu castile galbene alaturi, dezmortiti de mirosul imbietor de supa, chinezii se astern la vorba. Cuvinte scurte, iuti, citeodata mai pitigaiate, sint completate doar de cite un zimbet furis. Muncesc aici prin intermediul unor firme de recrutare de la ei din tara si sint organizati in echipe coordonate de manageri proprii. Majoritatea stiu doar limba lor natala. Foarte putini cunosc citeva cuvinte in engleza si doar unul sau doua in romana. Pe santier lucreaza alaturi de romani si, in comunicarea cu ei, mai mult vorbesc miinile. Asta atunci cind de fata nu se afla si Colliven, in aparenta o copilita cu voce subtire, mai mereu zimbitoare. Doar ochelarii cu rama neagra ii dau un aer serios. Este unul dintre translatorii care au venit in Romania in aprilie, odata cu muncitorii chinezi. Are 24 de ani si imi spune, rar, locul unde a absolvit facultatea de limba si literatura engleza: la Universitatea din Yue Yang, in provincia Hunan a Chinei. Ca sa se asigure ca nu gresesc, imi noteaza ea pe agenda. “Cei care vin la mine sa ii ajut cu diferite treburi, vor sa le spun, de exemplu, cum sa ceara vinzatoarei de la magazin un parfum, pentru nevestele lor”, povesteste Colliven, aratind, complice, spre chinezul de alaturi, Huang Aihna.

De la bambus la mesteacan

Huang este unul dintre cei 80 de timplari angajati la Proiectul Palas, iar in Romania a ajuns acum opt luni, dupa ce patru ani a lucrat in Africa, in Uganda si Algeria. S-a obisnuit cu strainatatea dar, cind vorbeste despre locurile prin care a fost, niciodata nu uita de tara natala: “Timplarii sint prost platiti in China, pentru ca sint multi care practica aceasta meserie. Am ales Romania pentru ca e o tara mai pasnica decit cele africane si pentru ca are un climat asemanator cu al nostru, desi aici iernile sint mai friguroase”. De fapt, ii explica el lui Colliven, toate plecarile lui sint doar de dragul familiei, el ar fi vrut sa fie inventator, la el acasa. De timplarie se ocupa de 30 de ani, “familia mare si situatia grea m-au facut ca de la 16 ani sa incep sa lucrez”, povesteste Huang, framintindu-si palmele uscate in care lemnul prelucrat a desenat, in timp, mici cicatrici. Desi apreciat de ceilalti pentru experienta, Huang imi spune ca inca mai are de deslusit citeva secrete ale meseriei: “copacii de la noi au un lemn mai lucios, mai tare, nu aveam probleme cu aschiile. Aici lemnul e moale, mat”, explica mesterul, gesticulind. Nu se plinge, aici cistiga de cinci ori mai mult decit ar fi cistigat acasa, in timplarie. In plus, conditiile de aici il multumesc pe deplin: “Avem aer conditionat, baie in camera, sala de jocuri, mincare traditionala si m-a uimit sa observ ca lenjeria de pat este schimbata saptaminal”. Cu toate acestea, parerea lui despre capitalism ramine aceeasi: “un dezastru”.

Huang Aihna asculta cu atentie de elev silitor traducerile lui Colliven, sa fie convins ca intelege cit mai bine ce e intrebat. Ca si cum ar fi lipsit ceva din descrierea sa, adauga ca ii place sa se plimbe in Piata Unirii si in Parcul Copou, ca are doi baieti, de 20 si 22 de ani, muncitori in China, si o nevasta casnica. Pentru ea va lua un parfum la plecare, a auzit el ca aici “parfumurile miros mai frumos”.

Din meniul zilei: rosii cu zahar

Un ceas stiut numai de ei anunta intoarcerea la munca si schimbul de tura la bucatarie. In incaperea spatioasa, cei sase bucatari care au gatit dimineata asculta muzica. Nu cintecele bisericesti de la “Trinitas”, pe care le prefera chinezii din sala de mese, ci melodii de la alte radiouri. Bucataria e impartita pe doua sectoare, la fel ca si cei care pregatesc mincarea. Pentru chinezii din Winston, in sudul Chinei, si cei din Hubei, din centru, gusturile sint diferite: primii prefera mincarurile picante si cu mai mult orez. Ceilalti vor in meniu cit mai multe legume. Guo Guang Ping, bucatarul-sef, le stie cel mai bine metehnele. Inainte de a lucra la cantina, a fost bucatar pentru o luna la un restaurant din Iulius Mall, unde a observat cum si ce maninca romanii: “Barbatii de aici maninca foarte mult si gras. Mie mi-au placut pirjolutele si borsul romanesc, dar nu inteleg cum puteti minca rosiile cu sare. Noi le mincam cu zahar”. Acasa tot el gateste si ride cu pofta cind isi aminteste ca mai toti prietenii sai din China sint bucatarii familiei: “Femeile la noi sint autoritare, aici am observat ca ele gatesc mai mult. La noi e invers, ne e cam frica de neveste”.

Mao si Dumnezeul romanilor

Guo Guang este pentru prima oara in Romania. Inainte de a pleca din China, a lucrat opt ani ca bucatar la o companie. “Am venit in Romania pentru ca mi s-a recomandat. Atit sefii cit si familia au considerat ca e o  ocazie mare sa pot lucra aici ca bucatar”, ii explica lui Colliven. Are o fiica studenta in primul an la Pictura in China si o sotie contabil. Vocea sa este vesela, iar privirea mai vioaie decit a multora dintre muncitorii care stau posaci la mese. Se mindreste ca stie sa spuna “oua”, “salam”, “pui” in limba romana si a fost foarte bucuros s-o vada pe Alina Dumitru cistigind la judo, la Jocurile Olimpice de la Beijing, din vara aceasta. Pe sub mineca uniformei albe se intrezareste o bratara romaneasca din lemn, cu figurile mai multor sfinti. “Maria!”, exclama stilcit si bucuros. “Am cumparat-o cind au fost zilele orasului. Am vazut multa lume cumparind si-am zis sa-mi iau si eu, sa ma pun bine cu Dumnezeul romanilor”, explica Guo Guang jucindu-se cu patratele din lemn. “Am luat cite una si fiicei si sotiei mele, sa le poarte noroc. Am cumparat si-o candela, pe care o aprind din cind in cind”. A fost chiar si la Mitropolie, “am intrat putin, din curiozitate. Voi, romanii, sinteti foarte religiosi. Atmosfera mi s-a parut atit de sobra, incit am iesit, sa nu deranjez. Majoritatea dintre noi nu avem nici o religie. Sint budisti, taoisti, dar multi nu cred in nici o divinitate”. Scoate din buzunarul halaltului alb o bancnota ponosita, cu figura presedintelui chinez. “E Mao. El e idolul meu si al multora dintre noi, chinezii”, se mindreste Guo, impaturind tacticos bancnota. “O tin la mine, ca-mi aminteste de casa si-mi poarta noroc”.

“Saptamina si etajul”

Pe scheletele cladirilor in constructie din spatele Palatului Culturii, se pierd printre colegii lor romani si pancarte cu inscriptii chinezesti, leganate de vint. “Pe chinezi, mesajele incurajatoare ii motiveaza cel mai bine”, zimbeste domnul Mihai, sofer pe vola. De cind au venit, lucrurile merg mult mai bine, “saptamina si etajul”, completeaza el amuzat.

Majoritatea chinezilor care lucreaza pe santierul Palas asteapta perioada de concediu, dupa aproximativ opt luni de cind sint in Iasi. La jumatatea lunii ianuarie se introc in China pentru a sarbatori intrarea in noul lor an. Astfel, ei pleaca in Anul Sobolanului si revin in cel al Vacii, dupa Festivalul de Primavara de la sfirsitul lunii februarie.

Cu cei de aici se inteleg bine, chinezii au invatat sa spuna “masina”, iar romanii “ni hao” (“buna ziua”). “Sint pasnici si-si vad de treaba lor. Daca noi, romanii, ne oprim cite cinci la pauza de tigara, ei muncesc mai departe. Ii vedem ca pe niste copii, sincer, nu pentru ca sint mici, ci pentru ca asa se poarta. Is copilarosi”, explica Mihai. Dincolo de citeva cuvinte stilcite in romaneste, barbatii chinezi au mai imprumutat si cite ceva din comportamentul romanilor: au invatat sa le lase inainte pe colegele chinezoaice la intrarea in cantina.

***

Cei aproximativ 400 de muncitori chinezi de la Palas lucreaza in ture, de la cinci-sase dimineata pina seara. Pentru orele suplimentare sint platiti si, cu invoire de la managerii firmelor lor de recrutare, pot iesi in oras. Pe santier insa revin la fetele inexpresive, la miscari mecanice si rapide.

Pancartele cu simboluri galbene scrise pe fond rosu, flutura in continuare in adierea serii. Pentru muncitorii romanii mai tineri, mesajele lor nu sint altceva decit niste linii incrucisate. Lui Mihai, astfel de mesaje de incurajare lasa loc de amintiri: “Daca mai stiti, domnisoara, “Cu sapa si lopata, vom da santierul gata!””

Geanina SOPRON