Palatul de sub oblăduirea principesei Olga Sturdza

Mergem imediat la muzeu, numai să îi liniștesc pe neastîmpărați”, spune calm domnul Dumitru Bunea, profesor de filosofie la Liceul Agricol „Mihail Kogălniceanu” din Miroslava. El a transformat palatul Sturdza de peste drum de școală în cel mai mare muzeu etnografic din Moldova, iar cu timpul i-a devenit și director. Piesele pe care le adună de zeci de ani îi poartă amprentele, ale lui și ale elevilor săi, care l-au ajutat să umple vitrinile cu iile, brîiele sau ștergarele moldovenilor. În curtea liceului, castanii își leapădă carcasele spinoase și le împrăștie pe alee. Pe aceeași cărare, principesa Olga Sturdza își purta trena rochiilor, cu zeci de ani în urmă, cînd se plimba pe lîngă palatul de peste drum de școală, în care a locuit. Ca într-o fotografie, istoria acelor vremuri a rămas în camerele cu tavan înalt și iese la iveală ca dintr-o ladă de zestre ori de cîte ori profesorul Dumitru Bunea povestește despre principesă și despre generațiile de învățăcei ai școlii agricole din Miroslava.

Hectare pentru învățare

Muzeul e în grija domnului Bu­­nea de mai bine de 30 de ani. El e singurul care are cheile de la uși­le înalte ale palatului și, totuși, une­ori, găsește încuietoarea fostului salon al familiei Sturdza descuiată. „Avem și o fantomă, este fantoma miresei. Legenda spune că uneia dintre proprietare i-a murit mirele înainte de nuntă, după care s-a aruncat din turnul acela care se ve­de acolo, pe la sfîrșitul secolului 19. De-a lungul timpului, în turn a fost cămin de fete și ele aveau niște halucinații colective, plecau noap­tea urlînd «mireasa!», ieșeau în pi­ja­male în noiembrie-decembrie, stă­teau două-trei ore în frig și pe urmă intrau înapoi. Nu mai era nici o mireasă!”

Tonul molcom de ardelean al profesorului perforează liniștea din încăperi, în timp ce aprinde, pe rînd, becurile în fiecare sală. Pe lîngă piesele de port popular, do­nate în mare parte de elevi, păs­tre­a­ză vie în vitrine și istoria liceului agricol, veche de 182 de ani, dar și portretul prințesei Olga Sturdza, al lui Mihail Kogălniceanu sau al lui Ion Ionescu de la Brad. În holul de la parter, înainte de a urca spre salon, mă oprește pentru a-mi po­vesti despre cum, în 1867, Școala de sericicultură Vitlimescu-Miro­nea­­nu, precursoare a liceului agri­col de astăzi, a obținut prima me­dalie de bronz la expoziția univer­sală de la Paris. Atunci, România și-a făcut pavilion separat de cel al Înaltei Porți, ca și cum ar fi fost independentă.

Elevi au fost Dimitrie și Grigore Sturdza, băieții lui Sturd­za, Mihail Kogălniceanu și alți pui de mari proprietari.

Însă la temelia școlii de astăzi stă Institutul de educație pentru fiii de nobili, înființat în 1831, care l-a avut premiant pe Mihail Ko­găl­niceanu. Mărturie stă o pagină din Albina Românească, înrămată pe perete, în care este anunțată des­chiderea institutului, dar și caiete ale elevilor, cu rînduri arcuite ca­li­grafic din penițe îmbibate cu cer­nea­lă groasă. „Un an de șco­la­ri­za­re costa 2000 de napoleoni, cam pre­țul a 250 de hectare de pămînt. Deci, mămuca și tătuca, pentru patru ani de studii, vindeau 1.000 de hectare. Elevi au fost Dimitrie și Grigore Sturdza, băieții lui Sturd­za, Mihail Kogălniceanu și alți pui de mari proprietari.” Mai apoi, printr-un decret al regelui Carol I, s-a înființat Școala fermă de agri­cultură Galata Miroslavei. Aici se reparau și automobile aduse din Germania, Franța sau Anglia, însă în ’74 „își întrerupe activitatea pen­tru că nu mai erau bani pentru educație. Nu știu, parcă îmi sună foarte cunoscut.”

Vitrinele din camere de cămin

Piesele de port popular sînt păs­trate în altă încăpere, în salonul palatului, folosit de profesor ca sală festivă pentru activități ale elevilor. Aici găsește uneori ușa descuiată, chiar dacă din încăpere nu lipsește nimic, nici măcar ia din borangic auriu de China, cea mai fină mătase naturală, care stă în vi­trină de 30 de ani. „Ei, azi e în­cuiată ușa. E și mai întuneric în sala asta, numai bun pentru o fan­tomă”, glumește profesorul în timp ce înconjoară masa mare, ro­tundă, și scaunele cu spătar înalt. De-a lungul pereților sînt expuse costume populare, brodate cu înflorituri, unele unicat cum este un costum bărbătesc de poprican. Cel femeiesc, perechea, este la mu­zeul de la Palatul Culturii. „De multe ori, autoarea nici nu știa carte, însă crea niște opere de artă”, talentul moștenindu-se de la mamă la fiică.

Pînă în sala cu obiecte din gos­podărie, profesorul a deschis rar vitrinele. Aici însă dă geamul de sticlă la o parte și scoate o bîtă dintr-un lemn deschis la culoare, cu un capăt bont și cu mînerul sculp­tat, care nu ajunge de la încheietura mîinii pînă la cot. „O ascundea așa, sub mînecă, nu-l ve­deai, ziceai că-i om cinstit și nu­mai ce îți dădea în cap. Nu te omora, dar nici mult nu mai aveai. Con­su­mau inventivitate pe lemnele astea.” Dincolo, în ultima în­că­pe­re, pe rafturi aranjate ca într-o ga­le­rie stau vase și oale de tot felul, așe­zate de parcă ar urma ca lutul să se usuce. Lîngă un ulcior pentru ciorbă fierbinte care era dusă co­sa­și­lor de gospodine stă fixată pe perete o fotografie cu o femeie pur­tînd batic pe cap, așezată între zeci de oale de lut, iar între cele două ferestre stă agățat un tablou „realizat de o pictoriță țărancă din Banatul sîrbesc. Sînt cunoscute în toată Europa. Un tabloaș dintr-ăsta e vreo 200 de euro”.

Exponatele adunate de profesor sînt cunoscute peste granițe.

Și exponatele adunate de profesor sînt cunoscute peste granițe, unele din ele fiind trimise la ex­po­zi­ții în Canada sau Japonia. Nu­me­le celui mai mare muzeu etno­gra­fic din Moldova este pronunțat cu zeci de accente. Printre oaspeți se numără și rectori din Strass­bourg, China sau America, dar și foști elevi ai școlii care au locuit în camerele palatului, transformate într-o vreme în cămin de băieți. În sala festivă erau 70 de paturi su­pra­puse în locul în care sînt acum vitrinele cu straie populare. Un di­rector de școală din Republica Mol­dova, venit în vizită cu elevii săi, cînd a intrat în fostul salon al co­na­cului, „a fugit la fereastră și îmi arăta cu degetul: «uite, aici am dor­mit între ’40 și ’43, aici a fost patul meu!»”, rîde domnul Bunea.

Portret de prințesă

Tot ca un cămin a funcționat și în timpul principesei Sturdza, cînd ea a înființat un orfelinat pentru copiii celor căzuți pe front, ca mai apoi să întemeieze „So­cie­ta­tea pentru ocrotirea orfanilor din războiu”, fiind instituite 270 de școli similare în țară. Sub con­du­ce­rea prințesei și prin alăturarea re­gi­nei Maria ca președinte de onoa­re, asociația a ajutat 340.000 de or­fani din toată țara pe care i-a hră­nit, îmbrăcat și instruit, uneori pî­nă la terminarea facultății. Șefii de promoție care se căsătoreau cu un alt orfan de la o altă astfel de școa­lă primeau de la prințesă 10 hec­ta­re, car cu boi, o vacă și o sumă de bani pentru a-și construi o gospo­dă­rie.

Și profesorul Bunea cunoaș­te un astfel de absolvent, orfan de ambii părinți. Cînd tatăl i-a murit pe front, iar mama de tifos, a ajuns la palatul din Miroslava. A termi­nat studiile și, fiind remarcat de principesa Olga Sturdza pentru in­teligența sa, i-a devenit avocat.

Aceasta a fost și președintele comitetului de părinți de la Co­le­giul „Costache Negruzzi”, unde au fost elevi cei doi fii de-ai ei. Cînd unul dintre ei a rămas corigent, ea a cerut să fie lăsat repetent să se învețe minte. Ținea la disciplină și îi încuraja să facă sport și să ci­teas­că, iar în timp ce alți fii de ne­gus­tori mergeau la școală cu auto­mo­bi­lul, cei doi erau aduși cu trăsura. Sîmbăta sau duminica invita la masă colegii fiilor săi, îi îmbrăca și îi educa cum să folosească tacîmu­rile. „A fost o femeie de-o inte­gri­ta­te morală formidabilă și cum a fost răsplătită? Tipic românește”. După o pauză ca un moment de re­culegere, profesorul povestește că „în perioada foametei a adus trenuri peste trenuri cu alimente din Țările Nordice, în special, a făcut cantine populare și a salvat o mulțime de lume. Tovarășa Ana Pauker, din gelozie pe dumneaei , a băgat-o în pușcărie, unde a stat pînă în ’64”, iar apoi într-un domiciliu forțat la demisolul unei clădiri în Galata. În România a pierdut tot, așa că a reușit să plece în Franța, unde a și murit.

Aici, la muzeu, amintirea îi este păstrată, ca un omagiu, în portretele de pe perete. Privește într-o parte, iar bărbia îi umbrește șiragul de perle. Nu zîmbește, dar în ochi îi citești noblețea. Aceea care nu dispare odată ce pleoapele sînt închise.