Povestea Dunării, în 2600 de kilometri

Acum patru luni, într-o zi de joi, două steaguri cu tricolorul României făceau umbră în orașul în care s-a născut fizicianul Albert Einstein. Din Ulm, doi ieșeni au pornit într-o călătorie de 2600 de kilometri de-a lungul Dunării, debutînd din locul în care fluviu izvorăște și încheind la Sf. Gheorghe, într-o cursă cu bătăile de ceas. Marin Chirazi, decan al Facultății de Educație Fizică și Sport de la Univer­si­ta­tea „Alexandru Ioan Cuza” și Alin Vorniceanu, masterand al aceleiași facultăți, au stabilit astfel un nou record mondial. Deși au ajuns acasă cu imunitate la pișcăturile de țînțari, răni pe spate și cu mîinile umflate, ambii speră ca prin această drumeție să inspire și pe alți studenți să pornească în vreo expediție, deoarece, pentru ei, această experiență „valo­rea­ză cît o carte citită. Cu siguranță.”

Planul a fost stabilit încă de prin martie, cînd Marin Chirazi a hotărît că datorită „mobilității spo­rite și modului în care îți transmite fiecare mișcare”, caiacul e cea mai potrivită ambarcațiune pentru o aventură de-a lungul a 2600 de kilometri, pe cel de-al doilea fluviu ca lungime din Europa. Zis și făcut, acesta și l-a ales drept parte­ner în aventură pe Alin, un student pe care-l remarcase în facultate, în­să nu i-a spus decît cu o lună îna­inte de plecare, pentru a nu-l de­ranja din învățat. Pînă atunci profesorul s-a antrenat mental pentru călătorie, deoarece, deși lumea nu prea ia în seamă acest aspect, „de acolo pornește mai întîi excursia”. De aceea trebuie să ai grijă cu cine te urci în barcă, pentru că „dacă stai treizeci de zile cu o singură persoa­nă, poate să fie și cea mai îndrăgită, că tot ajunge să te plicti­sească cu ceva. Atunci m-am gîn­dit la urmă­to­rul lucru: Alin n-o să mă contra­zi­că niciodată. Chiar dacă nu am drep­tate, el o să zică că am”, chicotește bărbatul în timp ce Alin aprobă din cap amuzat. Cu echipa stabilită, aceștia au împachetat și s-au pre­gă­tit pentru 26 iulie, ziua în care ca­noele urmau să muște din apa fluviului.

Un neamț la ușa cortului

Odată ajunși în Germania, de unde începe Dunărea să facă spu­me, după ce cu chiu cu vai și-au găsit loc de campat, s-au trezit în dimineața următoare cu doi ofițeri la cap. Nemții i-au anunțat că se află pe o bază de pregătire a ar­ma­tei germane și i-au rugat să plece. Cum oricum trebuiau să se gră­beas­că, au împachetat rapid și au revenit pe traseu. Cu autoritățile aveau să se mai întîlnească și în România, însă, spre deosebire de bărbații în uniformă din Ger­ma­nia, „care erau îmbrăcați impecabil și știau să vorbească mai multe limbi, al nostru era mai greu de luat în serios”. Cu un tricou deco­lo­rat de pe care abia se mai distingea „Po­li­ția de frontieră”, și încălțat „în niș­te șlapi de bazar pe care îi înmuia în apă ca să se ră­co­rească”, ofițerul i-a întrebat de acte. După ce le-a veri­ficat, i-a lăudat pentru inițiativă, dar le-a spus că „oricît de mult aș iubi Dunărea, nu aș face niciodată as­ta”.

Soarele încă era sus, iar pînă cînd aveau să-și usuce vîslele, cei doi aventurieri trebuia să mai arun­ce în spate cîteva valuri. Apoi la lăsarea întunericului „totul era o chestie de noroc, pentru că ori dor­meam pe pămînt ori pe ciment”. Iar a doua zi începea odată cu lu­mi­na soarelui, cînd apucau din nou vîs­lele și porneau în aval, pe Du­nărea albastră, pînă aproape de înserare. Deși se trezeau la timp, la înce­pu­tul excursiei cei doi nu au reușit să respecte întocmai nor­ma pe care și-o propuseseră, fiind­că au avut de trecut și peste 20 de baraje. Însă nu și-au cărat caiacul ca băștinașii, pe creștetul capului, ci au găsit niște că­rucioare lăsate dinadins acolo pentru aventurieri. Dar, chiar dacă nu exista taxă sau operator, de mul­te ori ieșenii pre­ferau să ia ambarcațiunea în mînă decît să mai mear­gă cîteva sute de metri în plus și să piardă timp.

Astfel, dacă pe la vreo 10 ju­mătate erau optimiști și aveau chef de vor­bă, mai apoi se lăsa o liniște de mormînt, iar undeva pe la trei, „pe mine mă apuca un somn încît nu mai știam ce să fac să rămîn treaz”, își aduce aminte Marin Chi­­razi. Masterandul recunoaște în­să că a rămas surprins de experien­ța profesorului său, în care a în­vățat să aibă încredere. Cel mai bine își amintește, de exemplu, de o zi în care, după multe ore petrecute pe apă fără să se hidrateze, acesta i-a arătat un copac „pe la vreo doi ki­lo­metri distanță” și i-a zis că „«acolo, unde o să ne oprim, este un izvor». Și a avut dreptate.”

Supa din fluviu

Cu mîncarea le-a fost cel mai greu, și au fost nevoiți să se alimenteze de mai multe ori de la ma­gazinele pe care le găseau în îm­pre­jurimi. Cînd venea vorba de mers, Marin Chirazi era cel mai fericit, deoarece o făcea în fugă pentru a-și trezi mușchii care începeau să se atrofieze. Nici cu hidra­tarea nu au stat foarte bine. Din cauza compartimentelor mici din caiac, a cărui greutate ajungea pe la 50 de kilograme după o apro­vi­zio­nare, nu puteau să care după ei foarte multe lucruri. Și, traversînd Dunărea vara, cu temperaturi foar­te mari, ca să nu se dehidrateze, în fiecare seară scoteau apă din fluviu din care făceau supă. „Dimi­neața, turnam în apa aia un praf. La cu­loare era un fel de lapte, însă gustul…”, și pe fața profesorului se întinde o grimasă.

La finalul călătoriei, aceștia și-au dat seama că au ajuns să bea cîte 50 de litri de apă de Dunăre. Și asta doar în zilele în care făceau pauză și apucau să o fiarbă fiindcă erau perioade de timp în care cei doi nici nu se opreau, vrînd să profite de viteza apei, și aveau pre­gătite cî­teva sandviciuri. Mai multe lucruri nici nu le încăpeau în caiac, de­oa­re­ce, pe lîngă mîn­care și apă, în com­partimente își mai făceau loc și cîteva echipamen­te folosite pentru a le se moni­toriza efortul, fiindcă aven­tura lor a avut și o parte ști­in­ți­fică, în care trebuiau să stabi­leas­că cum evoluau anumiți parametri fizici și psihologici ai organismului. „Sim­plul fapt ca trebuia să ne dez­brăcăm ca să ne cîntărim și afa­ră erau roiuri de țînțari, nu știu cît era de placut”, își amintește de­ca­nul.

Cum toate proviziile abia în­că­peau în ambarcațiunea deja grea, profesorul și studentul spun că probabil ar fi scos un timp mai bun dacă beneficiau de alte echi­pa­men­te. Ei au străbătut fluviul în caiace con­cepute special pentru tra­see de munte, realizate cu o gro­si­me su­pli­mentară și în loc să des­pi­ce valurile, acestea le urcau. Iar de la caiacul care îți limitează poziția în care stai așezat, băieții au avut probleme și cu spatele deoarece, du­pă primele zile, acestora au în­ce­put să le apară răni pe care le resimțeau din plin atunci cînd se atingeau de haine. Dacă mușchii îi dureau la fiecare pauză, palmele le aveau atît de umflate încît noap­tea, după ce puneau cortul, nu pu­teau să adoarmă decît cu ele în bu­zunar. Dar cel mai mult i-au afectat țînțarii, cu care s-au obișnuit abia după mai bine de șapte zile petrecute pe ape. „În prima săp­tă­mî­nă făceau iritații și se înroșeau. Cînd am ajuns în Deltă, îi spu­neam lui Alin «da’ aici nu sînt tînțari?». Nu erau, pentru că nu-i mai sim­țeam eu. Cînd m-am uitat pe mînă, mamă, era plin.” Însă durerile mus­­culare au avut și o parte bună, căci decanul și-a putut susține ar­gu­mentele în fața studentului, care do­rea în permanență să meargă mai rapid. După primele dureri de ar­ti­culații însă, a priceput că efortul trebuie dozat și nu grăbit.

Oamenii sînt adevăratele monumente

De-a lungul celor 2600 de ki­lometri, sportivii au cunoscut „tot felul de oameni simpli”, care le încălzeau seara și le oferea destulă motivație să continue, chiar dacă aceștia nu s-au gîndit nici o clipă să renunțe. „Îl simți cînd te cheamă cu toată inima la masă și au fost care ne-au invitat la grătare, însă n-am onorat vreo invitație pentru că am vrut să ne ținem de orar”, spune de­ca­nul. Întîia experiență ne­plă­cu­tă cu oamenii li s-a întîm­plat în Aus­tria, unde, deși erau cîteva persoa­ne ce se ridicau din bărci să strige „Hai România”, au dat și peste „un om care ne-a în­curajat cu «ți­ga­ne»”, își amintește amuzat Alin. Tot aici, după ce-au mai mers cîți­va kilometri, au cu­nos­cut doi frați gemeni în vîrstă de 70 de ani, ambii membri ai unui club de ca­iac. Și, chiar dacă unul dintre frați avea dizabilități, nu-l împiedica să se poată bate cu curenții Dunării. Entuziasmați și impresionați de țe­lul românilor, bătrînii le-au oferit tot felul de sfaturi, precum și în­tre­gul club pe mînă, însă aceștia nu au abuzat decît de curentul electric, pen­tru a-și încărca bateria de la lap­top.

Valurile fluviului sînt zdrobite de pasionații de canoe încă de prin 1960, iar în mod normal traseul s-ar parcurge în aproximativ două luni și jumătate. Și nu doar ieșenii au reușit în aceeași perioadă să stabi­lească un record, ci și o pereche de vîrstnici pornită pe fluviu pentru a zecea oară, chiar dacă cei doi cano­tori amatori nu aveau „decît 80 de ani”, după cum spune cu un zîm­bet șiret decanul. Degeaba porni­se­ră bă­trînii cu o lună înaintea spor­ti­vi­lor de la „Cuza” însă, pentru că mer­geau cîte 40 – 50 de ki­lometri pe zi, au fost ajunși de către Marin și Alin la intrarea în țară, în Ol­te­ni­ța.

La un moment dat, pentru a-și ține mintea ocupată, ieșenii au jucat un mic joc în care trebuiau să identifice ce elemente din jurul lor le sugerează că au ajuns în țară. În glumă, Alin se uita nostalgic după „dealurile domoale”, dar profesorul număra pescarii. Dacă în Ger­mania au trebuit să aștepte trei zile pînă să zărească unul, la noi ul­ti­mul pescar se afla fix în punctul în care nu mai poți merge mai de­parte pe Dunăre.

Pentru Alin, cea mai bună par­te a fost experiența în sine, deoarece „mi-am schimbat modul de gîn­di­re. Încă din anul al doilea, de cînd am făcut expediția cu domnul profesor pe Moldova, acesta de fiecare dată ne spunea că trebuie să avem gri­jă la ce ne spune corpul, să-l as­cul­tăm, și să-i dăm ceea ce trebuie. Eu, ca orice student, da… da… dar nu în­țelegeam lucrurile astea, nu pu­team să le explic deși păreau ușo­are.”

***

La finalul celor 30 de zile în care au reușit să străbată fluviul, dru­meților nu le-a rămas doar titlul care cu siguranță va fi bătut în vii­tor, ci și experința comună. Drume­ții au avut de învățat unul de la celalalt, Mihai Chirazi împrumu­tînd din elanul lui Alin Vornicea­nu, iar acesta din urmă din experiența decanului, reușind nu doar să bată un record mondial, ci și să de­monstreze că adevăratele prietenii le faci atunci cînd împarți același cort, borș din Dunăre și „mușcă­turi” de țînțar.

Iulian BÎRZOI