Pribeagul și cei 43 de camarazi

„Tu trebuie să vinzi ceva, încearcă să vinzi kilometri”, i-a spus fratele său, într-una din serile în care puneau drumul la cale. Așa a împărțit distanța Mongolia – România și înapoi, de aproximativ 22.000 de kilometri, în secțiuni de cîte 500, pe care le-a vîndut cu 50 de euro bucata. Ce-a dat la schimb? „Povestea” acestor kilometri, sub forma unor scrisori publicate pe Mongolia.ro, în care destănuia prin ce-a trecut pe respectivele distanțe, pozele, cîte o piatră de pe drum și abțibilde cu numele fiecărui cumpărător, lipite pe parbrizul lui Doyle, motocicleta cu care a plecat spre Est.

Oprit în Adjud, la un Western Union să primesc o veste bună, la plecare, a venit un domn lîngă mi­ne și mi-a dat o carte împreună cu un „drum bun”. Se cheamă „Tri­um­ful Iubirii” și are pe copertă pla­neta pe care noi primim cărți în Adjud. Pe coperta din spate am găsit cuvintele astea: „Pregătiți-vă de o călătorie fericită, dar, în ace­lași timp, zguduitoare. După aceea nu veți mai fi aceiași”.

Acum trei ani, în timp ce se întorcea la serviciu, după ce-și cum­­părase de mîncare, mergînd pe o străduță care dă în Calea Vic­to­ri­ei, Mihai vorbea la telefon cu un prieten din Belgia, tot Mi­hai, tot motociclist, care i-a po­ves­tit de un mecanic plimbat prin toată lumea, inclusiv Mon­go­lia. „Și cînd am auzit, am zis «asta e»”. În ur­mă­torii doi ani a pus la cale plecarea: traseu, vize, tot. Cum bani n-avea, a făcut un îm­prumut bancar de 3500 de euro, pe care i-a cheltuit în mare parte pe pre­gă­tiri. „Așa mi-am cumpărat și mo­to­cicletele, tot prin împrumut bancar. Și motocicletele sînt prie­tenii mei, nu le vînd”, spune Mihai. Pe lîngă Doy­le, un BMW F650GS Dakar, „care e băiat”, o mai are pe Roua, „fe­ti­ță”, o Ya­ma­ha XV 250 Virago.

Ambreiajul

E motocicletul care imi arată mie lumea și mă întoarce acasă întreg.

Însă Doyle este eroul acestei povești, spune Mihai, „eu doar am stat”, „calul alb” plecînd pînă la urmă din București pe 10 iulie 2009, după două amînări. Iar în fie­­ca­re seară petrecută pe drum, băiatul scria. Avea 43 de scrisori de trimis acasă, iar cînd una din ele era gata, aștepta pînă ajungea la prima sursă de Internet și o tri­mitea fratelui său, care se ocupa de site. „El posta, el punea pozele, el a făcut și site-ul, colajul ăla cu mine”, spune Mihai.

Dacă trecea o săptămînă în ca­re nu posta nimic, pentru că nu avea de unde, îi trimitea apoi fra­te­lui său cîte patru scrisori, dar el nu le posta deodată. Publica una, mai lăsa să treacă două zile, o pu­nea pe următoarea și tot așa. La în­ce­put, băiatul a avut un laptop, „însă chiar și atunci cînd funcțio­na, cînd aveam seri în care nu dor­meam într-un loc unde nu era cu­rent, scriam pe hîrtie, urmînd ca apoi să-l deschid și să scriu re­pe­de, să nu se termine bateria”. Apoi s-a stricat chiar cînd era, dintre toa­te 43, la scrisoarea dedicată prietenei sale. Fiind un text la care-a ținut mult, a trimis hard-disk-ul lap­topului prin DHL, iar acesta a fost recuperat. După aceasta, textele au fost scrise numai pe hîrtie, iar cînd ajungea la un Internet cafe le transcria într-un document word și le trimitea fratelui său. „Aveam zile în care mă opream pe traseu numai ca să stau în fața unui calculator să cu­leg textul de pe foaie, stăteam uneori cu orele”, poves­teș­te motociclistul.

Acestea erau momentele în ca­re băiatul citea și comentariile la postările anterioare, „iar astea erau foarte importante. Știam că si­­te-ul e citit de foarte mulți oa­meni și le-am spus celor care au comentat că ar fi fost de-ajuns și o virgulă să pună, nu să-mi spună că sînt alături de mine, ci doar să văd că au citit, că au trecut pe-acolo”.

Camarazii

Jumătate prieteni, jumătate ne­cu­noscuți, nu-și poate explica exact de ce-au cumpărat cei 43 de oameni „kilometrii săi”, însă bă­nu­iește „cumva ca să călătorească cu mine. Eu știu din ce motive n-au făcut-o ei și așa au fost mai implicați, mai lîngă mine”.

Însă 500 de km pot fi făcuți în jumătate de zi sau în patru zile. Așa se explică dimensiunile scri­so­rilor, unele fiind mult mai ample și cuprinzînd mai multe poze decît celelalte.

Au fost astfel și mo­men­te în care Mihai a simțit că s-a pierdut de tot. „Adică nu de tot, știam pe unde am venit, dar nu mai puteam să mă întorc pe acolo pentru că era un drum de argilă și începuse ploaia, iar asta e patinoar pentru motocicletă, deci pe acolo nu mai aveam ce să caut. A fost o confuzie, m-am orientat greșit pe o hartă, aveam două hărți, dacă m-aș fi uitat pe cealaltă n-aveam nici o problemă”, spune băiatul. Du­pă cî­­­teva zeci de kilometri de mers aproape orbește după GPS, ajuns într-o vale de unde nu mai avea cum să meargă mai departe, a dat de o familie și, nevorbind rusă, neavînd nici un ghid de conversație, nu reușea să le explice că es­te cu totul pierdut.

Povestește că a fost cel mai frus­trant sentiment să se afle lîngă oameni care se bucură, sînt în iur­tă, le e „cald și bine și ție îți este foartă rău și nu poți să le explici treaba asta sub nici o formă. Orice le ziceam se termina cu ei rîzînd”. Pînă la urmă, după multe încercări, aceștia au adus o carte, „Diferen­țele gramaticale dintre rusă, mongolă și engleză”, unde Mihai a gă­sit lista verbelor neregulate, și a căutat „lost”. După ce le-a arătat, aceștia iar au început să rîdă. „Pînă la urmă cred că au vorbit între ei sau ceva, m-a bătut pe umăr toată familia și unul din ei m-a dus la drum”.

Inamicii

Dar frica, în cazul ăsta, nu poate fi decît constructivă.

Frica e un cuvînt prezent în mai toate postările lui Mihai. Recu­noaște că la un moment dat i-a fost frică și de o frunză care-a căzut pe cort sau un cîine trecînd pe lîngă. Iar de fiecare dată cînd cineva îl întîmpina cu „nu ți-e frică de…”, acesta i-o tăia scurt, că nici nu vrea s-audă, mai bine să nu știe. Însă cel mai mult l-au speriat polițiștii ruși care l-au oprit pe nedrept pe șosea și l-au luat la interogatoriu, apoi la percheziție. „Aici a fost și greșeala mea, trebuia să ascult o vorbă ve­che: «Never follow a russian po­lice officer inside» (en: Nu te lăsa niciodată dus de un polițist rus înă­untru). Văzînd că n-are ca­le de-a scăpa fără a lăsa în urmă mai mulți bani decît ar fi vrut, și-a adus aminte de sfatul unui prieten, și s-a prefăcut că sună la ambasada Ro­mâniei. Speriați, agresorii l-au lăsat și băiatul a plecat trîntind ușa, ca mai tîrziu să-și dea seama că-l ușuraseră totușui de un bino­clu. Iar din momentul acela frica de poliția rusească l-a urmat tot dru­mul. „Mi-a fost frică de ne­nu­mă­rate ori de toate lucrurile din lu­me. Însă n-a fost un sentiment care să mă domine”, spune Mihai.

Surprizele

Are pantalonii rupți, două cauciucuri uzate în spate, un cort și al­te cîteva chestii. Iar în față, mîn­dru în bătaia vîntului, stindardul Ru­siei. Ne urăm un reciproc drum bun și-l las să se piardă în de­păr­ta­re, ca să-l depășesc cîteva mi­nu­te mai tîrziu. Nikolay, mă în­clin.

Dar cu toată frica și singură­ta­tea pe care le-a simțit de-a lungul drumului, întîlnirile ocazionale, ba cu oameni simpatici, pe care n-ai cum să nu-i îndrăgești, ba cu indivizi a căror ospitalitate și jovialita­te naturale te impresionează într-a­­­­tît încît imediat te conving să mai rămîi o zi cu ei, indiferent de planurile anterioare, i-au dat putere de multe ori să continue. Așa l-a cunoscut pe Misha, care revenea la camera lui de hotel din zece în zece minute, chemîndu-l să bea și să-i povestească ceva ce știau amî­n­doi că Mihai n-avea să înțeleagă, sau pe tipul pe care l-a botezat Ma­­niac, cu care trei sute de metri se fac în două ore, pentru că tot, dar absolut tot ce înseamnă grup de cel puțin două fete trebuie luat la întrebări.

Viteza

Calc-o Mihai, da’ calc-o tandru și nu fi erou, că nu-i de tine.

Ca să-și aducă aminte să nu „facă pe nebunul”, pe o cartelă de metrou prinsă în mîneca stîngă a costumului de motociclist a scris „slow down” (en: încetinește), pentru că, așa cum spune, a plecat să se plimbe, nu să facă performanță sau să-și rupă gîtul. „Îmi place să cred că pentru ca eu să fiu oprit din toată treaba asta, era ne­voie să se întîmple ceva catas­tro­fal. Ori să îmi rup eu ceva, ori să își rupă motocicleta ceva”. Astfel, 80% din bagaj era compus din pie­­se de motocicletă. Înainte de plecare, a cumpărat un bloc mo­tor la mîna a doua pe care l-a fă­cut bu­căți. „Eu mai aveam o mo­to­ci­cle­tă în bagaj”, în rest, mini­mul de haine, „doi chiloți, doi ciorapi, do­uă tricouri”, pe care le spăla de fie­ca­re dată cînd camera de hostel sau unde rămînea cazat îi permi­tea.

Dorul

Bucata mea de depărtare, por­ția mea de aventură, toate astea sînt demult în spate, undeva dincolo de Marea Caspică, și nu mi-e rușine să spun că de acolo pînă aici a fost o plimbare de dragul plim­bării, că în tot timpul ăsta m-am uitat spre casă și nu în jur. Sînt om, și n-am cum să mă pun cu as­ta. Mi-e clar.

În pofida scrisorilor de pe site, Mihai nu se consideră un călător. Spune că a cunoscut pe drum oa­meni pe care i-ar putea numi așa, însă „mie mi-e dor de casă. De la jumătatea drumului de întoarcere ăla n-a mai fost fun, mi-era dor să ajung acasă”. Astfel, dacă avea vreun obiectiv de vizitat în plan, doar mergea pînă la el, îl „puncta” și gonea înapoi spre București.

Iar locurile în care i-a fost cel mai greu să meargă i-au rămas și cele mai dragi, Mongolia și Tajikistan, țări în care oamenii nu sînt alterați de „betoanele astea”, și-mi arată afară, spre barurile de vizavi. „Ce anume îți lipsește la Mongolia?”, îl întreb. „Mongolia.”

Sosirea

E ultima scrisoare și e cel mai important lucru pe care-l am în buzunar. Mai e puțin și bucla mea se închide și odată cu ea pun și eu pixul în cui. Îți mulțumesc ție, și celor asemeni ție, că m-ați crezut. Încă nu realizez ce mi se întîmplă, cert e că știu că voi sînteți singurii responsabili pentru zîmbetul mus­tăcit care-mi ridică un colț al gurii acum, în timp ce încalec. Contact. Doyle, mergem acasă.

Recunoaște că în toată plimbarea lui nu e nimic metafizic sau spiritual, n-a plecat să caute ade­vă­ruri sau să se descopere pe sine. A plecat doar să se dea cu motocicleta, la plimbare. „Ce-i drept, un pic mai departe”.

Ioan STOLERU