Rătăciții-n lume și ultimele drumuri

De multe ori pe drum am întîlnit oameni sfîrșiți, oameni care nu mai au pentru ce trăi și pe care trenul sau mașina îi poartă precum bătrînii cară coșciugul recentului răposat pe ultimul drum. Pentru că asta fac, merg din loc în loc căutînd un rost pe care nici ei nu știu dacă mai vor să-l găsească. Unii vor să-și spună poveștile, să te facă să asculți, alții doar să împartă o sticlă ca să mai compenseze pentru atîtea pe care le-au golit singuri. Și odată cu sticlele își mai golesc și ei din tristeți, pînă adorm lîngă tine, se trezesc și o iau de la capăt: alt drum, alte băuturi împărțite cu alți necunoscuți și aceleași tristeți.

Ultimul drum – 30 de lei

Intră plîngînd în compartiment și spune „aveți ocazia să faceți o ma­re faptă”. Trăgîndu-și vocea și nasul ne zice că are nevoie de bani să ajungă acasă, la Iași, că a vorbit cu nașul și-l dă jos la următoarea. Am crezut, cum ar crede oricine, că e doar un alt boschetar cu o poveste. Pare trecut de 50 de ani, dar nu ne­îngrijit, și își șterge la­cri­mile cu pă­lăria în timp ce ne vor­bește. Îi spun din reflex că n-avem dar Claudiu, mai milostiv decît mine, îl poftește să se-așeze și să ne povestească ce s-a întîmplat.

Nu apucă să ne spună prea mul­te și trece nașul, ciocănește ame­nin­ță­tor în geamul compartimentului și omul nostru se ridică și pleacă să vor­bească cu el. Claudiu mă roagă să-l împrumut cu niște bani și, mai mult de dragul lui, îi dau 30 de lei, cît avea nevoie să-i dea nașului să nu-l dea jos pînă la Iași. Se întoarce, primește banii și începe să ne povestească. E instalator și electrician, se ocupă cu asta de vreo 20 de ani și știe să facă mai de toate printr-o casă, mai puțin s-o construiască. Deși, dacă l-ai lăsa, probabil ar face și asta. „Ultima lu­cra­re mare a fost cînd am stat trei zile într-o vilă mare, cu două etaje, și-am făcut-o pe toată cu încă doi meșteri, oameni buni, de-ai mei”, și începe să ne înșire tehnici și materiale folosite pe care oricum n-aveam să le reținem. Însă lumea i-a fost dă­rî­mată între timp, cînd a aflat că băiatul pe care l-a crescut 19 ani de fapt nu-i al lui, ci al proprietarului a­partamentului în care-i locuia nevasta cît el era plecat în Italia, cu mun­ca. Cînd a încercat să-l confrunte pe băiat el știa deja toată povestea și i-a spus că nu-l mai vrea ca tată.

În urma divorțului n-a rămas cu prea multe și-acum umblă hoi­nar prin țară, din cînd în cînd mai prinde cîte o lucrare pe care numai el știe cum o termină. Căci de cînd s-au întîmplat toate nici nu mai lucrează la fel de bine. Îi place ce face, dar ceva în el nu-l mai lasă să fie om. Nu ne spune asta, dar par­că ar vrea să moară, că oricum aici nu mai are mare lucru de făcut.

După ultima lucrare, la Năvo­dari, și-a băut toți banii de su­pă­rare și-acum speră să mai găsească ceva din fosta casă a părinților, un­deva pe lîngă Iași, măcar o carcasă pe care s-o umple cu golul lui. Dacă nu, ori s-o arunca în alt tren, ori sub el.

În coniac

Mă întreabă dacă e liber locul din fața mea și se așează. Poartă o că­ma­șă albastră și ochelari de soare cu ramă groasă. E aproape tînăr, vreo 30 și ceva de ani, și miroase a parfum și în curînd a alcool. Eu am un PET de bere, el o sticlă de coniac ieftin, Cava d’Oro. Începem să le pasăm de la unul la altul și îmi spune că-l cheamă Florin. „Sînt țigan, dar nu ca țiganii cum îi știe lumea. Îmi place munca, nu fur, n-am furat ni­cio­dată, dar m-a pus păcatul să mă îndrăgostesc de-o româncă și de aco­lo mi se trag toate păcatele”.

S-a căsătorit mai mult pe-as­cuns cu Ana și vreun an și ceva au locuit împreună, însă părinții ei n-au fost niciodată de-acord cu treaba și le-au făcut numai zile amare, pînă au re­u­șit s-o convingă pe fată să-l lase pe Florin, adică acum cîteva zile. Aca­să la ea nu mai are cum să se în­toarcă și nici la ai lui, care i-au întors spatele demult. Între timp trenul o­prește în Făurei, unde se schimbă locomotiva, și Florin coboară să mai cumpere o sticlă de bere.

Deși drama lui nu pare lucru prea mare, se vede din felul în care vor­bește și mai ales din cum bea că nu mai are încotro să se îndrepte; că, deși e tînăr, a înlocuit „o viață-n­trea­gă înainte” cu cîteva vieți pe care le-a lăsat în urmă și sticlele care-i țin de urît. Adoarme, în scurt timp adorm și eu ne trezim abia aproape de Iași. Coborîm și Florin rămîne în gară, cu speranța că nu și-o va face casă.

Călare pe măgar

Vasile a fost „șofer de radio și televiziune” timp de 29 de ani pe vremea comunismului. Mi-o spu­ne iar și iar, ca bețivii a căror bandă se șterge după fiecare frază. Îmi po­vestește cum îl trimitea partidul de la Iași cu echipa de filmare prin toa­tă Moldova „de sus, din nord, de la Darabani, de lîngă Sofia Vicoveanca pînă jos în Bacău și Tecuci”. Încear­că să-mi spună de ce nu vrea să iasă la pensie dar nu reușește, probabil nici el nu știe prea bine, și mai trage-o gu­ră din sticla de plastic de Frutti Fresh din care vine miros de tescovină. Tră­iește de pe-o zi pe alta, din tren în tren, în haine și suflet pline de praf. Controlorii îl alungă, mai să nu-l bată, că le murdărește sca­u­ne­le, și ceilalți pasageri se uită scurt la el, după care se fac că nu l-au văzut. „Am lucrat destul cît să-mi dea ceva pensie”, mai încearcă o dată să-mi explice, dar se pierde iar în alte gîn­duri.

L-a lăsat nevasta de curînd și acum s-a întors în Moldova, locul unde s-a născut. „Am fost golan, am iubit-o, da’ tot golan am fost. Toată viața am umblat după femei și n-am iertat nici una. Asta e, dacă am fost gagicar, acum la bătrînețe sînt singur”, spune Vasile. Acum e în drum spre Tecuci, „unde-i vinul mai bun”, după cum spune, unde-l așteaptă o bucată de pă­mînt și-o casă în paragină, atît. Aproa­pe de Vaslui se termină țuica și vrea să coboare să cumpere o sticlă de bere, dar piciorul nu-l lasă. Și l-a rupt din cauza unui „măgar năz­dră­van” acum cîțiva ani; „și eu am fost nebun să mă urc pe el”, și se gîn­dește acum că „n-oi pierde eu trenul pentru o bere, mai beau niște țuică”, și mai scoate o sticlă de Frutti Fresh de care parcă acum și-a adus aminte din sacoșa de plastic.

Vrea să-mi mulțumească că l-am ascultat atîta drum și mai scoate din sacoșă jumătate de pîine și-o bucată de parizer din care taie do­uă felii groase, cît un deget, din care-mi face un senviș. Mai combină niște idei, „am fost la vî­nă­toare cu Ceaușescu”, „dormeam la un hotel al Partidului cînd m-au sunat și m-au trimis cu Franz la o filmare în Focșani” și „eu semăn cu Ionuț Dolănescu, cînd îl văd că se uită așa în zare parcă mă văd pe mine” și adoarme. Îl trezesc cu greu aproape de Tecuci și-l ajut să coboare, șchiopătînd, din tren. Ră­mîne cu țuica, sacoșa cu pîine și pa­rizer și căciula căptușită cu praf.

Mașina din scînduri

Borya oprește și mă ia din lă­tratul cîinilor de la ieșirea din Un­gheni. E noapte și stau singur cuc de vreo oră, de nici nu știu care singurătate l-a făcut să frîneze ca­mio­neta, a mea sau a lui. El vor­bește ru­să, eu română, și ne în­țe­legem prin­tr-o combinație de sem­ne și cuvinte care sună aproape la fel. Norocul meu e că merge la Chișinău și Stră­șe­niul, unde trebuie să ajung, e undeva în drum. Fumează țigări cu filtru roșu, din cînd în cînd mai sparge semințe ale căror coajă o aruncă pe jos, undeva între noi și conduce cu maxim o mînă cu care se sprijină obosit de volan.

Între melodii mai vorbește cu mi­ne, chiar dacă știe că nu înțeleg ni­mic, dar după ton se plînge de di­ver­se și înjură. Asta se întîmplă rar oricum, în trei ore mai mult de 200 de cuvinte n-au fost rostite. Ascultă o muzică tristă, balade rusești care-i țin de urît sute de kilometri și care acoperă zdrăn­gă­ni­tul fiarelor vechi pe care le cară în spate.

Mașina e la fel de bătrînă ca el; galbenă, prăfuită și abia se mai ține să nu se dezmembreze în zeci de bu­căți de metal, carton, plastic și cauciuc. Sînt ca unul, el și mașina, ca un alchimist care a ui­tat să mai iasă din laborator și fără de care n-ar putea trăi. Scaunul din dreapta, cel pe care stau, e de fapt o jumătate de scîn­du­ră acoperită cu o cîrpă și centura de siguranță care n-are unde intra e acolo doar de formă. Adorm ținîn­du-mă de ea, în caz de ceva.

Intrăm în Strășeni, ne înțele­gem asupra cuvîntului „centrum” și în­cear­că să mă ducă cît mai aproape de locul unde ar trebui să cobor. Îi dau 19 lei moldovenești, vreo cinci de-ai noștri, prea puțin pentru cei o sută și ceva de kilometri, cît am mers, dar nu pare să-l deranjeze, nici să-i pese. Măcar a fost cineva acolo lîngă el, ținîndu-se de centura aia ruptă de siguranță, ascultîndu-i vorbele, muzi­ca și hu­ru­itul motorului.

Ioan STOLERU