Refugiații – fărîmiturile de război din inima Norvegiei
Povești fără timbru, Subiectele săptămînii 2 noiembrie 2015 Niciun comentariu la Refugiații – fărîmiturile de război din inima Norvegiei 50Conflictele din Siria din ultimii patru ani și-au înfipt adînc colții în pămîntul țării. Veninul răspîndit sub formă de bombe și teroriști a secerat clădiri, a vîndut și răscumpărat oameni ca la tîrg. Teama i-a făcut pe unii să lase totul în urmă și să caute promisiunea supraviețuirii dincolo de granițele minate. Aceeași soartă împarte și Adel Dabbas, care împreună cu familia și-a părăsit locuința din cauza războiului, iar acum încearcă să dea un nou sens vieții în orășelul Volda din Norvegia. Basel Ghajar a străbătut ilegal deșertul libian într-un camion înghesuit alături de alte 60 de persoane pentru a avea șansa de a deveni un om liber, fără a fi pedepsit pentru faptul că este sirian. Iar alții precum Azad Sidi, vin pentru a-și încerca norocul.
Norvegia este alegerea multor refugiați, o mamă a răniților care are cîte un medicament pentru fiecare durere. Aici, centrele de adăpost lucrează în parteneriat cu diferite organizații printre care se numără și ligile studențești pentru integrarea imigranților. Direcţia pentru Imigraţie din Norvegia (UDI) oferă 250 de ore de curs intensiv de limbă norvegiană pentru ca refugiații să poată învăța limba. Apoi ei sînt chemați la un interviu în urma căruia, dacă reușesc să treacă, au dreptul de a munci și pot deveni cetățeni. Pentru cei care nu trec de interviu există riscul să se întoarcă în țara de unde au venit.
Adel Dabbas, în vîrstă de 40 de ani, a venit în Norvegia acum zece luni împreună cu soția și cei trei copii. „Am ales locul acesta pentru că oamenii sînt foarte deschiși, ne putem păstra libertatea, tradițiile, religia, plus că școala și serviciile medicale pentru copii sînt gratis”, spune acesta trăgînd cu coada ochiului la fetița lui. Odorul nu mai mare de 11 ani încearcă să își așeze acoperămîntul roz, tipic islamic, ce îi încadrează chipul alb ca într-o ramă. Familia s-a acomodat deja între fiordurile înecate în ceața dimineților, cu peisajele desprinse din povești și cu soarele sporadic. Copiii merg zilnic la școală, iar cel mai mare, Yaser, are 14 ani și este voluntar al Crucii Roșii din Volda. Părinții lui se ocupă în mare parte cu gătitul, curățenia și așteptarea. Adel a reușit la interviul de la UDI, însă trebuie să mai treacă un timp pînă cînd actele soției lui să fie verificate, apoi să fie chemată și ea la interviu. „Nataliya este ucraineancă, dar are cetățenie siriană. Mulți din țările care nu sînt în război își fac pașapoarte false ca să treacă drept refugiați, iar asta ne îngreunează situația.”
Propria casă în Volda
Bărbatul înalt, cu umeri lați și îmbrăcat într-un trening gri, are urme albe de vopsea în părul bogat și încărunțit. Cînd vorbește își scarpină barba sură și spune că aduce cîteva schimbări casei pe care UDI le-a oferit-o. De la statul norvegian primesc lunar o anumită sumă de bani pe care însă vor trebui să o returneze după ce își găsesc de muncă. Momentan ei nu plătesc utilitățile, dar curînd vor fi nevoiți să o facă.
Direcţia pentru Imigraţie a repartizat familia Dabas în Volda și le-a oferit o locuință numai a lor, și nu una în stilul azilelor clasice. Ei locuiesc într-o casă clasic norvegiană, de lemn, cu etaj și mansardă, dar totuși modestă. De cum intri în hol, dai peste o mulțime de perechi de papuci, adidași și cizme de ploaie. În interior, pereții albi sînt înveseliți de perdele roșii în carouri, iar în ton cu acestea se află canapeaua care este așezată în living. Alături, pe etajerele unui birou maro sînt aranjate o mulțime de cărți în norvegiană și cutii de medicamente care stau drept mărturie profesiei de farmacist a lui Adel. Acesta a urmat Facultatea de Farmacie în Ucraina, unde a cunoscut-o pe Nataliya. După terminarea studiilor s-au căsătorit și s-au întors împreună în orașul Alep din Siria, soția sa rupînd toate legăturile cu locul natal.
Au deschis o farmacie unde aveau trei angajați, iar ei erau distribuitori de medicamente. Însă războiul civil izbucnit în 2011 le-a măturat tot succesul şi i-a condus spre ruinare. Acum doi ani, angajații au fugit în Turcia, iar blocul la parterul căruia era farmacia lor a fost dărîmat. Cînd au văzut totul distrus, s-au mutat în alt oraș, în casa unde locuia tatăl lui Adel. „Sînt fericit că mama a murit de cancer înainte cu trei ani de a începe războiul. Nu a apucat să vadă morții de pe stradă, să audă avioanele deasupra casei și să se teamă că s-ar putea în orice clipă să sară în aer”, mărturisește bărbatul. Ochii mari și negri rămîn la fel de strălucitori cînd vorbește despre tatăl său care a preferat să rămînă în Siria. La cei 67 de ani, bătrînul are prea multe amintiri ca să le poată lua cu el peste granițe, așa că a decis să își ducă eternitatea în pămîntul natal. „I-am respectat decizia, dar eu trebuia să plec pentru binele copiilor mei.”
Apă luată cu găleata din stradă
Adel povestește despre țara sa ca și cînd ar citi dintr-o carte de basme, una în care mulți eroi sfîrșesc înainte de a ajunge la final. Uneori cuvintele lui dau impresia unei lupte babiloniene, engleza este amestecată cu norvegiana, rusa și araba, pentru ca în cele din urmă să triumfeze engleza. „Ce fac ei acolo nu e Jihad, nu e război sfînt. Jihad e atunci cînd cineva te atacă și tu ripostezi, nu ucizi de dragul de a ucide”, ripostează bărbatul.
Spune că în Siria apa este mai căutată decît aurul, deoarece aceasta curge cu program de la robinete: o oră sau două pe zi. Oamenii o iau direct din gropile de pe stradă după ce plouă pentru a spăla vasele sau hainele. Apa de băut este păstrată în galoane mari din afara orașelor, oamenii se duc acolo pe rînd, iar unii trebuie să aștepte cam o săptămînă ca să poată lua. „Teroriștii răpesc copii de pe străzi pentru ca mai apoi să ceară părinților răscumpărare”, povestește Adel ca și cum aceasta era teama lui cea mai mare. Pentru familia lui Volda este tot ce a visat, un loc liniștit unde copii pot învăța să își asigure viitorul fără să țină arma în mînă.
Diploma de dragul vremurilor bune
În timp ce urcăm scările spre apartamentul lui, Basel Ghajar îmi spune că el a trecut de interviul de la UDI și nu mai primește adăpost de la ei așa cum are Adel. Tînărul din Alep are reședință, plătește chiria și utilitățile, iar momentan este scutit de alte taxe. El este aici de un an, iar de patru luni este înscris într-un program de integrare susținut de „The Immigrant Learning Center” din Volda unde învață norvegiana și cursuri pentru utilizarea computerului. „Acest program include și șase luni de practică pentru o meserie la alegere. De exemplu dacă vrei să fii frizer, faci practică într-o frizerie. Apoi dacă patronul are nevoie de tine, te angajează. Dar eu vreau să lucrez ca farmacist și încă aștept să mi se echivaleze studiile”, povestește sirianul cu ochii de cărbune.
În urma tînărului înalt, cu păr brunet și nas cîrn se împrăștie un miros plăcut de parfum, ceea ce face ca atmosfera din clădirea întunecoasă în care locuiesc și alți refugiați să fie mai primitoare. Este mereu zîmbitor și dornic să cunoască cît mai mulți oameni. De cum intri în apartament observi deasupra canapelei cum stau ca icoanele diploma de absolvire a Facultății de Farmacie din Egipt și diploma de Masterat în Diagnostic Biomedical din Iordania. Masteratul l-a absolvit în 2013, iar apoi a reușit să adune ceva bani predînd cîteva ore la un colegiu. Fiindcă nu cîștiga suficient s-a angajat în paralel la un hotel unde a lucrat opt luni. După ce acesta s-a închis, a început să lucreze la negru pe timp de noapte într-o farmacie. „Nu mă puteau angaja cu contract pentru că în Iordania sirienii nu sînt văzuți bine. Așa că ziua predam la colegiu, iar o parte din noapte o petreceam în farmacie”, povestește Basel. Se simțea blocat în propria viață, se îndoia că în această țară va fi angajat legal, iar în Siria nu se putea întoarce din cauza războiului. De aceea a hotărît să ajungă în Turcia.
Plecarea din „Serai”
În țara sultanului a ajuns în mai 2014 și a stat două luni la unchiul și mătușa lui, încercînd să își găsească de muncă. „Voiam să lucrez ca farmacist, adică ceea ce învățasem, dar nu îmi era la îndemînă să fac asta. Tata a vîndut mașina și mi-a trimis 3.000 de dolari ca să deschid un proiect mic, un minimarket sau să merg în Europa. Așa că am decis să plec”.
Drumul spre continent este ca un aspirator de energie, bani și speranțe. Prietenii lui i-au povestit că avea nevoie de aproape 9.000 de euro ca să meargă în Grecia, sumă cheltuită pentru actele false, pentru a plăti traficanții, mîncarea și cazarea pe o lună-două. O parte din ei au plecat cu o barcă din Mersin, un oraș din sudul Turciei și debarcau în insulele elene. Aproximativ zece oameni erau ascunși în barcă, iar ca să nu atragă atenția asupra lor, la vedere erau niște fete care se dădeau turiste. După ce debarcau oamenii în portul grecesc, traficanții luau drumul înapoi spre „Serai”. „Anul acesta s-a ieftinit cu mult, dar atunci era prea scump pentru mine, așa că am găsit o cale mai avantajoasă prin Libia. Mai aveam un drum spre Europa prin Bulgaria, dar poliția bulgară este periculoasă”, povestește tînărul. Însă între granițele libaneze nu putea pătrunde legal, așa că a căutat ajutor pe Internet. Basel îmi spune că există pagini pe Facebook pentru imigranți unde oamenii postează poze din timpul călătorilor cu traficanți, numere de telefon și impresii. A creat un grup pe Facebook împreună cu alți patru sirieni și au plănuit să ajungă în Libia prin Algeria. Acolo au găsit un traficant care le-a spus că au nevoie de 4.000 de dolari ca să ajungă și să se descurce în Europa.
Tînărul a fost nevoit să împrumute 1.000 de dolari de la un prieten pentru a porni la drum. Fiindcă era riscul de a fi jefuit în deșert, a lăsat contrabandistului algerian banii pentru a-i da mai departe traficantul care trebuia să îi transporte pe mare din Libia pînă în Italia. Tîrziu și-a dat seama că alegerea aceasta i-a salvat viața. „500 de dolari am dat pe biletul de avion pe ruta dus-întors Algeria-Turcia, căci sirienii nu au voie să ia bilet doar dus ca să fie siguri că se întorc. Am mai rămas cu 3.500 de dolari și cu garanțiile traficantului că vom ajunge unde dorim. Știam că e foarte periculos, mai ales că nu mulți sirieni aleseseră calea asta”, spune Basel, întinzîndu-mi parcă același zîmbet prevestitor pe care l-a avut atunci cînd luase decizia de a pleca. Povestește că au făcut rezervare la un hotel din Alger cu un card de credit expirat, iar alții l-au învățat cum să aibă grijă de actele false. E bine să le arunce la toaleta din avion înainte de a ajunge în vreo țară europeană. Nu de alta, dar sînt mai în siguranță fără niciun act de identitate, căci dacă sînt prinși că dețin acte false, ajung la închisoare.
Evadarea din deșertul libian
Împreună cu prietenii lui a stat trei zile în capitală, în Alger, iar apoi au mers către sud de unde trebuiau preluați de contrabandiștii libieni. „Am plătit 400 de dolari ca să trec din Algeria în Libia și alți 200 de dolari drumul și o noapte în hotel”, povestește tînărul. Locul în care a stat împreună cu alți 115 oameni era compus din cîteva camere mici și goale, pîrjolite de arșița deșertului. În dimineața celei de-a doua zile au venit două camioane după ei ca să îi ducă în Zuwara, iar de acolo să ia barca spre Italia. 60 de oameni au fost urcați în unul dintre ele și 60 în celălalt. Nu aveau voie să vorbească, trebuiau să stea culcați și să se țină în brațe unul pe altul. Iar soarele puternic al Libiei care le-a ars pielea, hopurile și nisipul i-au făcut să se simtă ca într-o călătorie spre lumea cealaltă.
Basel spune că pe parcursul călătoriei și-a ținut banii ascunși în căptușeala pantalonilor, iar 100 de dolari i-a pus în papuci, ca momeală. Contrabandiștii îi controlează adeseori și iau tot ce găsesc asupra lor: bani, bagaje, telefoane. Dacă găsesc banii din ciorapi, îi iau și apoi îi lasă în pace. Ca și cum căldura, drumul lung, apa și mîncarea care erau puține nu ar fi fost de ajuns, la jumătatea drumului oamenii din camioane au fost vînduți unui alt traficant, Halifa. „Pe acesta îl știam, postase lumea poze cu el zicînd că e cel mai rău. Cînd l-am văzut, m-am speriat și am decis să fugim. Mai bine mă întorceam în Turcia decît să ne chinuie el, unora le dădea doar cîte un cartof pe zi și foarte puțină apă. Era periculos să fugim mai mulți, am fi riscat să ne vadă. Așa că am fugit numai eu și un prieten. Omul ăla împușcă oamenii fără să stea pe gînduri dacă nu fac cum spune el, nu îi omoară, dar îi răneşte rău”, spune Basil.
Basel mărturisește că aici au stat trei zile ca să se spele de praful deșertului, să își cumpre haine și mîncare. Încurajat de dorința de a ajunge în Anglia, a pornit pe drumul spre Paris. Acolo a întîlnit alți sirieni care i-au povestit că securitatea este mare. Cel mai folosit mod este să te ascunzi sub roata de rezervă a camioanelor mari. Polițiștii britanici vin în Calais și verifică camioanele înainte de a părăsi Franța. Vestea l-a făcut să renunțe și să vrea să se retragă în liniștea fiordurilor.
Fugind, au ajuns la un drum și au făcut semn mașinilor care treceau. Deși erau acoperiți de un mix de nisip, transpirație și haine rupte, un șofer a oprit. Cînd a aflat că sînt sirieni, i-a dus direct la Zuwara și a decis să le plătească o noapte la un hotel în semn de solidaritate. Cei doi și-au sunat familiile și pe traficantul din Algeria explicîndu-i că prietenii lor au rămas cu Halifa. Acesta le-a răspuns scurt să uite de ei pentru că nu îi va putea ajuta, dar pentru Basel avea vești bune, bărbatul care trebuia să îl ducă în Italia avea barca pregătită. „Am plătit 1.000 de dolari ca să mergem din Libia în Italia. Am cumpărat veste de salvare și lanterne, în caz că vom cădea peste bord în timpul nopții, să facem lumină să ne poată găsi. Am petrecut 15 ore pe mare”, povestește trasînd cu degetul peste hartă o linie imaginară ce leagă Zuwara de Salerno.
În orașul italian, organizația creștină Caritas a avut grijă de ei și i-a cazat la un motel. Basel mărturisește că aici au stat trei zile ca să se spele de praful deșertului, să își cumpre haine și mîncare. Încurajat de dorința de a ajunge în Anglia, a pornit pe drumul spre Paris. Acolo a întîlnit alți sirieni care i-au povestit că securitatea este mare. Cel mai folosit mod este să te ascunzi sub roata de rezervă a camioanelor mari. Polițiștii britanici vin în Calais și verifică camioanele înainte de a părăsi Franța. Vestea l-a făcut să renunțe și să vrea să se retragă în liniștea fiordurilor. „Am stat două zile la un prieten în Germania și apoi am mers spre Suedia. Cînd am ajuns la granița cu Norvegia, polițiștii m-au oprit la control. Credeau că vreau să aduc droguri, alcool sau mîncare în mod ilegal în țară. După ce le-am spus că sînt sirian, m-au tratat bine. Le-am povestit prin cîte trecusem, le-am arătat pozele și mi-au zis că eu nu sînt refugiat, ci turist”, își ridică Basel colțurile gurii într-un zîmbet împăcat.
În căutarea unui azil
Cei mai mulți și-au lăsat familiile în urmă pe pămîntul din care alte state mușcă bucăți. Bătrînii și copiii rămîn în puținele locuri sigure din Siria privind pașii celor care pleacă pentru a-și face o viață mai bună. Azad Sidi, sirianul cu păr negru și piele măslinie, a ales să își împlinească visele departe de ai săi. Părinții și cei cinci frați mai mici au luat calea Turciei pentru că acolo se simt mai aproape de pămîntul natal. Nu ar fi vrut să părăsească țara, dar se temeau pentru viețile copiilor. Azad are 26 de ani și crede că Turcia nu este locul cel mai bun pentru refugiați, iar el dorește șansa unui viitor bun. A început Facultatea de Informatică, dar nu a terminat studiile din cauza războiului. Așa că a încercat să își cîștige pîinea lucrînd în agricultură, pe mașinile care adună grîul. Crede că este cam tîrziu să se înscrie din nou la facultate, ar dura prea mulți ani, dar speră să se poată angaja și să își găsească sufletul pereche. Își arcuiește sprîncenele stufoase ce îi evidențiază fruntea și îmi spune cu un aer de superioritate că el e kurd, la fel ca mama sa, chiar dacă s-a născut în Siria. Știe araba și engleza, dar kurda e limba lui de suflet.
Sîntem pe o bancă din port, iar el își plimbă degetele peste ecranul telefonului, încet, ca eu să pot observa pozele cu orășelul lui din apropiere de Alep. Sau ce a mai rămas din el: ruine și cîțiva oameni hoinărind pe străzi, fără să aibă o direcție. Îmi arată imagini cu școala generală înainte și după război. O clădire portocalie, de dimensiuni medii rasă parcă de cuțit. Cînd îl întreb de casa lui îmi aruncă în față un zîmbet amar, nu știe nimic, nici dacă e dărîmată, nici dacă e în picioare. „Nu au mai rămas mulți pe acolo care să ne spună. Eram o familie fericită, cu o casă și o mașină, dar cînd am plecat am luat toți banii pe care îi aveam strînși și nu am mai privit înapoi”.
Azilul în care locuiește este împărțit pe module, are două camere separate, o baie și un hol la comun. Are un coleg din Eritrea despre care spune că nu e prea vorbăreț și are un miros specific.
Ca să ajungă în țara fiordurilor el nu a străbătut marea pe o barcă așa cum au făcut alții. Acum aproape trei luni, cu banii de acasă a luat avionul și s-a bucurat de o vizită de trei zile în Spania, a trecut prin Danemarca, iar Oslo a fost ultima destinație. Cînd l-am întrebat dacă nu i-ar fi fost bine să rămînă în Spania, mi-a răspuns simplu că acolo nu sînt azile pentru refugiați. A călătorit din plăcerea de a întîlni oameni și culturi noi. „Am venit în Norvegia pentru că am o mătușă stabilită aici de zece ani. Ea m-a chemat, mi-a zis că e o țară potrivită pentru mine, că refugiații sînt tratați omenește și că am mai multe posibilități decît în alte țări”, povestește tînărul. Femeia locuiește în Alesund, un oraș la cîțiva zeci de kilometri distanță de Volda, însă tot ce a avut pentru el au fost doar sfaturi, nu și adăpost. Mai întîi, Azad a stat două luni în Oslo la azilul de refugiați, iar acum o lună UDI l-a repartizat în Volda. Îi place liniștea, dar se plînge că e un orășel micuț, fără deschideri prea multe și cu oameni puțini.
Azilul în care locuiește este împărțit pe module, are două camere separate, o baie și un hol la comun. Are un coleg din Eritrea despre care spune că nu e prea vorbăreț și are un miros specific. Mai există un azil pentru bărbați în care două persoane împart o cameră, iar bucătăria comună este la subsol. Mobilierul este puțin mai vechi, dar are dîre de apă murdară pe geamuri și multe uși de la dulapuri sînt căscate larg. Mirosul este greoi și umed, dar odată ce intri te obișnuiești cu el. Azad are un frate și o soră care sînt acum în Grecia și ar dori să vină în Norvegia, dar se tem că statul elen nu îi va lăsa să plece. Cea mai mare temere a refugiaților este să fie înregistrați și blocați în țările din sudul Europei, cînd ei vor să ajungă în nord în țări precum Germania, Suedia sau Norvegia.
În Volda există programe de sport, înot, gătit, urcat pe munte unde imigranții se pot cunoaște între ei, pot socializa cu norvegienii și învăța din cultura lor. Unii care ajung aici nu știu să vorbească decît în propria limbă și nu au nici acte. Pînă luna acesta s-a cerut ca în micul oraș să se adauge încă 30 de locuri noi pentru refugiați. Oamenii aceștia pleacă în căutarea norocului dincolo de granițele războiului, sînt rătăciți sau regăsiți între brațele puternice ale altor țări. Însă sirienii spun toți același lucru: patria lor nu va mai fi niciodată la fel.
Adaugă un comentariu