Ruka, nomadul poliglot, s-a întors acasă

Rui Alexandre Alvez e Silva, cunoscut drept Ruka, e un portughez frumos și carismatic, cu ochi verzi și mereu zîmbitor. A devenit artist stradal cînd era tînăr, iar muzica l-a purtat peste hotare, în calea unui caleidoscop de culturi și naționalități. Vorbește fluent în nouă limbi și cîntă în tot atîtea. Are 40 de ani, dar nu arată o zi peste 27; spune că sufletul tînăr și viața lipsită de griji sînt motivul pentru care nu-și arată vîrsta. Printre anii aceștia, însă, se numără 25 de dependență de droguri, care nu a fost întotdeauna blîndă cu el. Acum încearcă să ia viața de la capăt în Lisabona, să-și îndrepte păcatele de fiu rătăcitor.

Înaintea spectacolului săptămînal din barul Kitsch Live, aflat chiar în cen­trul Lisabonei, Ruka se străduie să-și înlocuiască o coardă de la chitară. I se întîmplă des să rupă cîte una-două în timpul unui concert – îi place să pu­nă pasiune în ceea ce face, iar cîntatul îl acaparează complet. Asta nu-l îm­pie­dică să continue și de obicei se gă­seș­te cineva prin preajmă să-i împrumute o chitară de schimb. Dar nu e o activitate simplă – imediat ce termină de conversat cu o persoană, apare o alta care să-l îmbrățișeze și să-l întrebe ce mai face. El le răspunde pe rînd, fiecăruia în limba lui, și le zîmbește larg. Între timp, mîinile lui continuă să desfășoare firul de nailon de pe cordar.

Sara și prima iubire

„Aceasta este Sara, iubita mea”, spune Ruka cu mîndrie în glas, arătînd chitara acustică, cu două mîini. „E mai bătrînă decît mine, închipuie-ți! Mi-o amintesc stînd degeaba prin casă cînd eram mic, dar nu m-a interesat nicioda­tă să învăț să cînt la ea”, apoi își pune înapoi între buze butonul care ți­nea coarda la baza chitării. Are de­ge­te­le groase și bătătorite de la cîntat, dar e grațios și rapid în mișcări. În timp ce vorbește ține butonul între două de­ge­te și gesticulează larg, iar cînd termină de povestit se apleacă deasupra lemnului ocru și ascultă atent, întinzînd fi­rul pe gîtul lung.

„Am trecut prin multe noi doi, eu cu Sara. La 22 de ani am plecat de acasă, mi-am luat cîteva haine și chita­ra și m-am dus în lume. Nu eram foar­te bun la școală și nu mă în­țe­le­geam cu ai mei așa că am plecat. Visam la o viață de «sex, drugs & rock’n’roll». Am învățat să cînt singur la chitară, n-am luat niciodată o lecție de la cineva. Mă uitam la alții cum cîntă și încercam și eu. Încă mai am de învățat, aș vrea să mă apuc mai serios de treabă, să mai învăț cîntece noi. N-am prea avut timp în ultima vreme pentru repetiții,” spu­ne el. Se uită la instrumentul muzical pe care îl ține în brațe. „Am avut mai multe chi­tări la viața mea, inclusiv din alea elec­trice, foarte șmechere. Pe alea le-am lăsat în Barcelona, cînd am plecat. Am lăsat acolo tot ce aveam, in­clu­siv lu­cruri cu valoare sentimentală. Pen­tru alea îmi pare cel mai rău, dar nu mă mai întorc după ele. O să fac rost de altele. Important e că o am pe Sara.”

O roagă pe chelneriță să-i mai adu­că o bere de la bar într-un perfect ac­cent brazilian, dar anulează comanda și se duce să-și ia singur paharul ca să mai pună la punct niște detalii cu Ramón, un bărbat uscățiv între două vîrste. „L-ai cunoscut pe Ramón? E noul meu co­leg de apartament. Din Catalonia, unde am locuit si eu. E cîntăreț de flamenco, e grozav la chitara spaniolă. Am ce învăța de la el! O să cînt cu el puțin în seara asta, să vedem cum merge.”

Ruka se uită în jur, estimează cam cît e ceasul și spune că e timpul să-și cîștige pîinea. Mîna de oameni din bar îl aplaudă și-l strigă pe nume. Sînt aici pentru el.

„Nimic în lumea asta nu e gratuit”

Cînd l-am cunoscut pe Ruka, în fața irish pub-ului Hennessy’s, din Cais do Sodré, era la fel de vesel și gălăgios în voce și gesturi. Vorbea atît de bine în italiană cu altcineva, încît am presupus că e limba lui nativă. Apoi și-a dat jos pălăria pră­fu­i­tă de gangster, s-a așezat cu chitara în fața microfonului și s-a adresat mulțimii în en­gleză, cu un veritabil accent irlandez. Cînd a început să cînte, genunchii tu­turor fetelor din sală s-au înmuiat. Și nu fără motiv. Din ochii verzi ai lui Rui Alexandre Alvez e Silva, pentru prie­teni Ruka, nu ți-ai da seama că are 40. „Am un suflet tînăr”, spune el, cînd lumea se miră de înfățișarea lui. „Pînă acum, doar am copilărit.”

S-a născut în Mozambic, în orașul Nampula, dar n-a locuit acolo decît pî­nă la vîrsta de patru ani, cînd părinții lui s-au mutat înapoi în Portugalia. Acum se ferește să pomenească nu­mele orașului în prezența româncelor, după ce o fată a rîs de el jumătate de oră la auzul lui. De cînd a plecat din casa părintească, s-a lăsat purtat de no­roc și muzică în ce țări i s-a ivit ocazia să plece. A locuit în Germania timp de nouă luni, apoi s-a mutat pentru cinci ani în Tenerife. În Spania și-a petrecut 18 ani din viață, oscilînd între Bar­celona cea cosmopolită și un oraș pes­căresc de lîngă Bilbao, din Țara Bas­că, unde locuitorii vorbeau în misterioasa limbă „euskera”.

Drumul lui Ruka n-a fost, însă, ușor, iar stilul de viață libertin pe care și l-a asumat a fost însoțit de scene ca­re încă i-au rămas întipărite în minte: „În Tenerife am văzut pentru prima dată cum e să moară cineva. O femeie fusese împușcată în plină stradă de soțul ei gelos, care s-a sinucis imediat după. Se mai întîmplă ca fete disperate din țări sărace să se căsătorească din interes și cînd se destramă relația… Băiatul ei de vreo 13 ani stătea lîngă ea și țipa «Ești o curvă!»”

Ruka a cerut ajutor și a strîns fe­me­ia în brațe. A încercat să-i vorbeas­că, s-o țină trează, dar deja delira și a simțit cum viața se scurge din ea. Nu i-a dat drumul pînă cînd a apărut un polițist și i-a spus că e prea tîrziu, e deja moartă. „Abia atunci mi-am dat seama că are dreptate. N-avea cum să supraviețuiască, avea o gaură imensă în piept și sîngele ei umpluse strada. Am văzut multă suferință și durere la viața mea… Dar am avut parte și de bucurii și libertate. Evident, libertatea a avut prețul ei. Nimic în lumea asta nu e gratuit.”

Braziliana se pune!

Uneori a fost nevoit să doarmă pe străzi, dar cel mai des a locuit în „squa­tting homes”, case părăsite, populate ilegal de oameni sărmani, drogați sau hipioți. Așa a ajuns el să împartă aco­pe­rișul cu portughezi, spanioli din toa­te regiunile, italieni, francezi, germani, olandezi, mozambicani, cehi, elve­țieni, austrieci, polonezi, finlandezi, en­glezi, irlandezi, americani, mexicani, ecua­do­rieni, columbieni, argentinieni, pe­rua­ni, chilieni, uruguaieni, brazilieni, venezueleni, australieni, unguri, bulgari și români. Cu timpul, a început să înțeleagă și să vorbească la rîndul lui diferitele limbi, rugînd prietenii să pro­nunțe cuvintele rar și să i le tradu­că, pînă mai adăuga una la listă.

Îl întreb dacă accentul irlandez pro­vine tot din squat-uri, dar aflu că e o achiziție recentă. „Am lucrat vara asta trei luni într-un Irish pub din Al­garve, în sudul țării, și m-am obișnuit cu accentul. Acum încep să-l mai pierd, dar am noroc că mai pot sta de vorbă cu irlandezi și în pub-ul din Cais do Sodré.” Pauza s-a terminat, trebuie să se întoarcă la microfon.

Încet, barul se umple și Ruka dispare în spatele celor care dansează în fața barului. Apoi se golește din nou, ca supus unor valuri de oameni ce apar și se retrag regulat. E un fenomen natu­ral în Bairro Alto, cartierul dedicat distracției din Lisabona. Aici, casele mici și zbîrcite de umezeală ascund la demisol baruri de mărimea unei su­fragerii, din care poți doar să intri și să-ți comanzi o băutură înainte să iei din nou cu asalt aleile cu piatră cubică. Portughezilor le place să stea în stradă și să discute gălăgios cu prieteni sau străini de-o seamă. La ora 3 dimineata barurile se închid, iar mulțimea se în­dreap­tă spre discotecile ce căptușesc ma­lul rîului Tejo. Romanticii și boe­mii se retrag cu chitările și bongo-urile în „Miradouro de São Pedro de Alcân­ta­ra”, un parc imediat lîngă pentru care Lisabona își dezvăluie cele mai frumoase priveliști.

Ruka are obiceiul să vină aici cu prietenii care l-au așteptat cuminți pen­tru o continuare în stradă a spectaco­lu­lui. Ei stau în picioare cu o bere în mî­nă și cer dedicații speciale, melodii pe care știu că le-au mai auzit cîntate aici. „With or without you” („Cu sau fără tine”) de la U2 sau „Simpathy for the devil” („Înțelegere pentru diavol”) de la Rolling Stones sînt printre favorite, dar depind de cît de odihnită e vocea lui. Eu îi strig să cînte în spaniolă, iar Ruka îmi face pe plac. „El aire de la calle” („Aerul străzii”) a formației Los Deliquentes pare o frescă a vieții lui: „Yo me levanto temprano y me pongo a trabajar / Con mi guitarra en la mano yo nunca paro de cantar” („Mă trezesc devreme și mă pun pe lucrat / Cu chitara în mînă nu mai termin de cîntat”).

Melodiile în spaniolă îl emo­țio­nea­ză pe Ruka de fiecare dată cînd le in­terpretează. „Le-am învățat în Spa­nia, sînt cîntece pe care fiecare artist stra­dal le cunoaște. Am locuit lîngă Bar­celona 18 ani, vorbesc cu un ac­cent mai bun în catalană și castiliană decît portugheza, iar eu sunt portughez!” Îl în­treb cîte limbi cunoaște iar el îmi spu­ne „opt, ba nu, nouă”. Bar­manul îl pro­voacă să le enumere pe toate: „En­gle­ză, portugheză, catalană, castiliană, italiană, germană, franceză. Și braziliană, fiindcă pe lîngă accent mai au cuvinte și structuri în frază com­plet diferit. Nu mă interesează ce spui, eu o număr!”

Îi vorbesc în română apăsat și el prinde imediat cuvintele de origine la­tină. „Nu e așa de complicată româna. Dacă aș sta mai mult de vorbă cu cineva, aș prinde-o foarte repede. Ar putea fi a zecea limbă pe care o vorbesc!”, spune rîzînd.

„Am trei femei sfinte pe lume”

În timpul spectacolelor lui Ruka, cele mai nonconformiste personaje se perindă prin bar. Rickybaby e un tip de 43 de ani, gras și bărbos, care poar­tă cele mai nonconformiste costuma­ții: de la ochelari de soare gigantici în for­mă de buze, peruci în culorile curcu­be­ului, salopete cu zeci de cîrlige, in­sig­ne și șiraguri de mărgele, la pălării de marinar sau o haină din blană falsă de leopard. Debora, proprietara hos­te­lului în care a locuit Ruka mai mul­te luni, e o braziliancă plină de viață ca­re bea cot la cot cu băieții la bar. Deși are un fiu în vîrstă de 19 ani, este cel mai probabil ca ea să-și scoată pan­tofii cu toc din picioare și să dan­seze desculță în plină stradă la 6 dimineața. Iar Tatiana, altă cîntăreață, e o ne­gre­să cu păr bogat și forme ro­tun­de care umblă mereu cu anturajul de prietene lesbiene. Cu vreo două luni în urmă formau un trio de succes: Ruka la chitară, Tatiana la voce și Peralta, un tip grăsuț și blînd din Paraguay, la per­cuție. Apoi au hotărît să mai în­cerce și alte colaborări.

De cînd s-a întors, Ruka și-a făcut mulți prieteni în Lisabona, dar nu are încredere mereu să-și deschidă sufletul în fața lor. „Am vrut «sex, drugs & rock’n’roll» și am primit asta din plin, poate chiar prea mult. Dar asta n-a ținut decît cîțiva ani, apoi și-a pierdut farmecul. Am intrat într-o rutină și am rămas prins în ea.” O rutină care i-a acaparat 25 de ani din viață și l-a de­terminat să testeze droguri și senzații de toate felurile. Uneori a fost mai pu­ternic decît substanțele interzise și a renunțat la ele, dar după ultimii trei ani petrecuți în depresie, a căutat ajutor specializat. „Cînd am plecat din Barcelona, am făcut-o fiindcă viața mea era în pericol. Mi-am luat doar un rucsac cu haine și chitara și m-am înscris într-un program de dezintoxicare foarte bun de un an, prin care trecuseră și sora mea cu soțul ei. A fost greu, lucram manual pe un cîmp și aveam programul clar delimitat. Dar așa am învățat cum să introduc rutina și disciplina înapoi în viața mea. Sînt recunoscător.”

A trecut puțin peste un an de cînd Ruka s-a întors la o viață normală. Spune că ia fiecare zi așa cum vine și că face pași mici, dar siguri spre viața pe care și-ar fi dorit să o aibă. „Acum nu m-aș mai întoarce pe stradă. E greu și, în plus, m-am obișnuit cu confortul, curățenia, nu suport să știu că n-am făcut duș de două ori pe zi. Am reușit să strîng suficienți bani ca să-mi repar dantura iar acum pot să îmi caut un loc de muncă mai stabil. Aș vrea să mă angajez la aeroport la relații cu publi­cul, o slujbă în care să-mi pun în valoare firea sociabilă și toate limbile astea străine pe care le cunosc.”

În ciuda greutăților, nu regretă dru­mul pe care l-a parcurs pînă aici, și sim­te că abia acum e pregătit pentru pu­ți­nă stabilitate. „Aș vrea să întîlnesc o fată și să-mi întemeiez o familie, nu e prea tîrziu. Să am copii și o casă în care una dintre camere să fie doar pentru arta mea, pentru sculptură. Fac niște tobe grozave dintr-un soi special de cactuși. Și aș vrea să fiu aproape de familia mea. Am trei femei sfinte pe lume: mama, sora mea și fiica ei, ne­poata mea.”

În secret, Ruka îmi spune că e îndrăgostit, dar e o relație imposibilă. Cînd vorbește despre ea, anii i se adună pe frunte. La 40 de ani, a rămas tot un adolescent visător.

Anca MATCOVSCHI