Soarta fraților împărțiți prin Europa

Cînd îi avea pe toți laolaltă, cu greu își imagina Lenuța Molnar că peste cîțiva ani îi va saluta doar la telefon, de la mii de kilometri de­păr­tare. Darămite că îi va vizita prin Italia sau prin Anglia. Din vremu­rile acelea și pînă acum s-a scurs nu numai dorul de copii, dar și bucurii care o țin cu sufletul la gu­ră. Dintre cei 11 prunci, doar trei au mai rămas aproape de ea. Iar pe soțul ei, care de multe ori e plecat și el la mun­că prin străinătate, îl strîn­ge în spate cînd se în­toarce și vede casa ap­roape goală. Și nu-i mai rămîne decît să aș­tepte următorul botez sau următoarea nuntă din familie. Abia atunci se vor reuni și vor fredona din cîntecele pe ca­re le-au învățat de mici unul de la altul.

Dorul de ducă l-au moștenit de la tatăl lor, pentru că atunci cînd erau de-o șchioapă, acesta a luat dru­mul Ungariei pentru că nu pu­tea să trăiască doar din banii pe care îi făcea din cîntatul la nunți. De Toplița vorbesc cu drag și nu au uitat nici un colțișor din orașul copilăriei. Acum, că nu mai sînt acasă, copiii familiei Molnar nu se mai gîndesc la ziua de mîine. Și cum celor plecați nu le lipsește ni­mic, mereu caută un mod să-i bu­cure și pe cei de acasă. Cînd se întorc în vacanțe, nu vin niciodată cu mîna goală. În puținele mo­mente în care reușesc să fie împreună, uită de anii în care nu s-au văzut și încep să cînte sau să dan­seze și lacrimile din ochii tatălui nu mai contenesc.

Pe Roxana am întîlnit-o într-un orășel universitar din Belgia. Ve­ni­se acolo cu o bursă Erasmus. Îi au­zeam mereu numele de la co­legii ei, dar am cunoscut-o mult mai tîrziu. Asta pentru că fiecare zi liberă pe care o avea o petrecea în Bruxelles, la 100 de kilometri de Liège, alături de patru dintre fra­ții ei mai mari, care munceau acolo. Și cînd în sfîrșit am reușit s-o cunosc, tînăra m-a făcut să mă pierd printre nume și vîrste de tot felul. Cînd nu a mai putut face naveta între Liège și capitala Bel­giei, din cauza sesiunii, Ro­xa­na a trebuit să locuiască alături de co­legele ei și să renunțe la week-end-u­rile prelungite în Bruxelles. Abia atunci am reușit să înțeleg de ce fa­ta enumera atîtea nume cu dor în pri­viri.

În serile tîrzii pe care ni le pe­tre­ceam împreună, Roxana nu se oprea din poveștirile cu năzbîtiile pe care le făcea în copilărie. Atunci pica pe gînduri și-mi tot spunea că-i pare rău că nu poate fi alături de frații săi „a venit și tata iar eu nu am putut să-l văd.” Iar cînd ea nu avea cum să plece, veneau ei la ea. Pentru acele cîteva ore, fata se pre­gătea ca o gospodină. Și cînd erau aproape să ajungă, tremura de emo­ție. Se așezau toți în jurul me­sei rotunde și începeau să po­ves­tească.

Destinul celor 11 prunci

Roxana e mereu pe drumuri, încă nu și-a găsit un loc al ei. Cînd nu e la Tîrgul Mureș, la facultate, pleacă în vacanță în Belgia sau Italia. Iar în zilele libere, cînd re­ușește să ajungă la frații ei, mereu își găsește și cîte ceva de făcut, doar să strîngă bani pentru biletul de avion al următoarei vacanțe. Nici bine nu a plecat din Belgia că deja se gîndește că de Paște pleacă în Italia. Iar de România, nu prea vrea să audă. Ar pleca în orice altă țară, numai să știe că urmează tradiția familiei. „Acum vreau să aplic pentru o altfel de bursă în Spa­nia, sper să reușesc”, îmi spune fa­ta, de parcă între cele două țări n-ar fi mai bine de două mii de kilometri, ci doar vreo două sute.

Acum mai bine de zece ani, apartamentul familie Molnar era ca o grădiniță. Între cel mai mare copil și cel mai mic e o diferență de 18 ani, dar acești ani poartă în pîntece nașterile a alți nouă prunci, la diferențe de maxim doi ani. Mama era casnică iar puținii bani pe care îi cîștiga tatăl cînd mai prindea o „cîntare” la vreo nuntă, vara, nu ajungeau pentru mofturile a 11 copii. Cînd nu era plecat la muncă prin străinătate, zilele și le petrecea învățîndu-i cîntece. „Cînd eram toți acasă, Andrei ne compunea piesele, iar cu melodiile în­registrate mergeam la tot felul de concursuri cu piese proprii. Noi, copiii, cîntam pe voci, tata cînta la chi­tară. Am cîntat nu doar în To­plița, ci și la mare. Odată am fost chiar și la televizor”, îmi povestea Roxana chinuindu-se să-și mai adu­că aminte din versurile cîn­te­celor copilăriei. Iar cei ce erau prea mici să cînte din melodiile familiei, au făcut dans, pentru a conti­nua tradiția. „Fiecare dintre noi fa­ce cîte ceva, cine nu cîntă, dan­sează. Tata a căutat mereu să ne învețe lucruri frumoase”, zîmbește și îi pot vedea mîndria în ochi.

După ce au crescut însă și și-au terminat liceul, opt dintre copiii fa­miliei rînd pe rînd au luat drumul pribegiei. Fiecare a plecat pe unde a putut. Iar cei care au ajuns înain­te și-au chemat și frații alături. Acasă, lîngă părinți a mai rămas fiica cea mare, Vasilica, care lo­cuiește la un kilometru de casa părintească și doi dintre copiii mai mici. Dar nici ea nu prea are timp să treacă pe la mamă să lase un gînd bun, pentru că soțul și fetița de doar un ani îi ocupă tot timpul. De restul fraților ei mai află de la telefon sau de pe Internet și aș­teaptă cu sufletul la gură mo­men­tele în care se întîlnesc.

Veronica a dat startul

Cei mai mici copii din familie așteaptă cu sufletul la gură întoar­cerea acasă a fraților mai mari. Știu că aceștia nu vin niciodată cu mîna goală. Cînd Ana Maria și-a pierdut bagajele la aeoport „ea s-a su­părat mai mult că nu a putut să ne dea darurile. Dar pînă la urmă, tot au ajuns la noi”, își amintește Ro­xana, zîmbind, de pățania su­rorii mai mari.

Prima care a plecat departe de una singură a fost Veronica. S-a dus în Anglia acum șapte ani, pe cînd avea doar 19 ani, imediat după ce a terminat liceul. A prins un contract de baby-sitter și nici nu se gîndea în acel moment că acolo îl va întîlni pe cel cu care se va căsători. Și-a schimbat numele în Nash dar și serviciul „a făcut niste cursuri și acum lucrează la o farmacie”, îmi spune sora ei mai mică. „Îmi aduc aminte ca au făcut două nunți. Una în Anglia, mai ma­re și una mai mică în România, acum trei ani. De atunci nu ne-am mai văzut cu toții”, spune Roxana.

Pe urmele Veronicăi, doar că pe altă cale, a luat-o și Ana Maria. A plecat în Italia să lucreze acum mai bine de cinci ani. Muncind acolo l-a cunoscut pe Enzo, tatăl fetiței ei Jessica, pe care urmează să o boteze. „De Paște plecăm în Italia la botez. Chiar dacă doi dintre frați nu vor putea veni, sînt sigură că va fi foarte frumos. Vom fi din nou împreuna”, spune Ro­xana abia răsuflînd de nerăb­da­re.

Tipul de fată cu părul bă­lai, ochii mari și micuță de statură, Ramona este foarte grijulie cînd vine vorba de frații ei. Din sfatul ei, Roxana nu iese niciodată. „Și ea a plecat în Belgia, împreună cu Cătălin, prietenul ei, pe care l-a cunoscut în România”, îmi spune sora mai mică. Apoi i-a luat la ea și pe Andrei și Ștefan. Andrei, fra­te­le ei de 27 de ani a plecat și el din România foarte devreme. Prima da­tă a fost plecat în Italia „acolo a lucrat la o pizzerie. A învățat să facă pizza și apoi a plecat în Bel­gia”, continuă sora lor mai mică. În Bruxelles, Andrei lucrează tot la un restaurant italian.  Și puțini dintre italienii care vin să mănînce o pizza ca la mama acasă știu că de fapt cel care le preia comanda este un român.

Pînă la vîrsta de 29 de ani, Ștefan a lucrat în România la un ga­ter. Acum, și-a luat meseria în spate și a plecat să o practice printre străini: „Fane lucrează la o fabrică de mobilă. Face tot, de la asam­blare pînă la distribuție. El e ce mai mare dintre băieți” îmi spune Roxana. Cei patru frați și-au făcut în Belgia un colțișor de Ro­mânie, unde de multe ori e plin de români din toate părțile tării.

După ei a plecat și Angi, așa cum o alintă frații ei. Nu îi dai 23 de ani. Pentru ea, tinerețea în­seam­nă să muncească ca barmaniță pînă cînd viața ei va lua singură o altă cale. De mai bine de doi ani, Angi a uitat de dorul de casă, dar „e sufletul petrecerilor de familie, me­reu dansează și ne face pe toți să ne simțim bine”, îmi povestește de Roxana cu fruntea descrețită.

Sora mai mare din Italia a de­cis să o ia pe Raluca la ea în vară cînd a fost acasă. „Își continuă acum acolo școala, dar mie îmi pa­re rău că a trebuit să renunțe la cursurile de dans. Ea dansa așa frumos, ală­turi de fratele nostru mai mic”, îmi spune Roxana și caută repede pe calculator să-mi arate un filmuleț cu cei doi. Raluca i-a mai lăsat în urmă doar pe Crina și pe Cosmin, mezinii familiei. Fata cea mai mică e la liceu în Toplița. Doar Crina mai știe de dorul ma­mei și de supărările pe care le are cînd nu poate vorbi și cu ceilalți copii. Cosmin e prea mic, la 14 ani, să țină frîul casei, iar cînd tata e plecat, pe el cad multe dintre treburile familiei.

Dorul înspre trei orizonturi

Alături de surorile ei, Roxana are doar um pumn de amintiri. Dar le ține strîns cu și o fac să zîm­bească mereu. Își aduce aminte de serile în care hoinăreau după  mi­tu­rile orașului în care au crescut, cău­tînd cocoșatul care bîntuia centrul orașului lor. „Cînd eram copii au­zisem multe povești de la frații mai mari. Și tot de la ei știam că discoteca din centrul orașului e bîn­tuită de un anume Coco, pentru că era construită pe un vechi cimitir”. Alături de Angela și Raluca avea mult mai mult curaj pe cînd strigau numele celui ce speria co­piii din Toplița. Și acum, Ro­xana poate să jure că într-o seară l-a văzut și auzit. De atunci nu mai are stare să stea singură într-o în­căpere.

„Eu sînt singura care a mers mai departe la facultate. În rest, cei­lalți au plecat să muncească ime­diat după ce au terminat liceul. Ne-a fost greu dar am fost foarte uniți și nu ne-au interesat vorbele urîte ale celorlalți. Frații meu au muncit din greu ca să aibă tot ce au acum și și-au făcut singuri un viitor. Dar nu vom uita de unde am plecat și nici clipele minunate de acasă”, ține să-mi spună Roxana. Pentru ea acasă nu este doar Ro­mânia, pentru că și în Italia și în Anglia o așteaptă suflete dragi.

Ea nu poate să spună niciodată că nu îi e dor de ai ei. Pentru că oricum s-ar învîrti, mereu are pe ci­neva de­parte.

Alexandra ȘANDRU