Strada Foamei, într-o clătită

Să lucrez la un fast-food pe timp de vară mi s-a părut a fi o idee bună, iar faptul că se afla și în Costineşti, a făcut ca oferta să fie şi mai atrăgătoare. Planul de acasă era să muncesc, să mă distrez, să lenevesc la soare, să cunosc oameni noi şi să plec şi cu bani de acolo. Dar cum „socotela de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg”, din lista atît de generoasă au mai rămas doar munca şi oamenii noi. Două luni şi 17 zile, cît am lucrat la acel fast-food, am fost aruncată într-o lume condusă după principii pe care le-am acceptat cu greu. Universul meu în tot acest timp a fost taraba aglomerată de creme şi numeroase borcane de dulceaţă. Plita încinsă îmi era şi prieten şi duşman. Adesea îmi aducea admiratori, care spuneau că „trebuie să ai dexteritate ca să faci clătite cu băţul ăla pe plită!”, dar la fel de des mi-a lăsat şi nenumărate semne încercînd să-mi arate că dintre noi două, ea este şefa.

Sub ameninţare

Să fac clătite nu era o povară, cum nici cele 12 ore de muncă nu erau obositoare. Dar ceea ce mă făcea să îmi doresc să plec de acolo erau certurile permanente şi presiunea care era pusă pe mine, și pe colegii mei. În spatele tarabei de la clătite se afla biroul şefilor şi unul dintre ei era mereu acolo. Ea, şefa, ne amintea de cî­te­va ori pe zi cît de nesimţite şi proaste sîn­tem pentru că am vărsat un borcan de dulceaţă sau pentru că am dat un şer­ve­ţel în plus unui client. Cu jandarmul me­reu în spatele tău, înarmat cu vorbe as­cu­ţite gata în orice moment să le arunce în tine, nu prea mai puteam să fac niciun gest fără să mă controlez. Clienţii care au­zeau indicaţiile ce veneau din spate, îmi şoşoteau cu ochii aţintiţi la femeia blon­dă și zîmbăreață „ce scorpie e şefa ta!”

Cum să mai vii cu drag la locul de muncă? Ce om sănătos la cap se întoarce a doua zi pentru a fi jignit, pentru a mîn­ca un sandwich ce conţinea o felie de caş­caval, o felie de şuncă atît de subţire că nici nu-i simţeai gustul şi eventual nişte cartofi sau o felie de roşie, ştiind că timp de şase ore sau poate chiar mai mult nu o să apuci să bei nici apă? Uneori ne dădea şi mîncare gătită. Numai bucă­ta­rul ştia cum reuşea să facă din mai ni­mic, ceva care ţinea de foame pentru aproximativ 30 de oameni. Deseori mă gîndeam că eram într-o situaţie penibilă: vindeam mîncare, dar eram înfometaţi.

Mă uitam peste stradă, la concu­ren­ţă, şi vedeam cum se distrează. Lucrau 24 de ore şi tot mai glumeau. Rîsul lor spăr­gea liniştea dimineţii, iar odată băiatul cu tarabana s-a oprit să le şi cînte. Ei nu aveau restricţii, nu ca la noi. La fel şi băieţii de la sombrero, aveau libertatea de a deci­de cînd deschid şi cînd închid taraba, iar su­mele cîştigate nu erau nici pe departe mici.

În cameră, ca pe autostradă

După ce plecam de la fast-food, în fiecare seară în timp ce urcam scările îmi imaginam cum îmi făceam bagajul şi ple­cam de acolo fără să mă ştie nimeni. Lu­cru imposibil de făcut. Dacă îşi dă­deau seama ce intenţionam să fac nu îmi ve­deam banii nici în momentul de faţă şi mi-aş fi luat şi o bătaie bună.

Camera nostră, ca şi a celorlalţi de altfel, era deschisă pentru oricine voia să vină şi să vadă ce este în ea. Nu a contat pentru Andrei, unul din spionii şefilor, că trînteşte de perete uşa unei camere în ca­re stau fete şi că unele poate se pre­gă­teau să meargă la duș. Priveliştea oferită a fost reconstituită cu detalii şi celorlalţi băieţi.

Cu timpul, vizitele nocturne de verificare a personalului au devenit ceva ba­nal. Iar pozele făcute oamenilor în timp ce dormeau erau prezentate şefilor în fie­care zi. Bineînțeles că erau și recompensate. Bere, suc, mîncare, eventual o noap­te în club, plus un tratament omenesc. Se pare că pe litoral curvele sînt tratate ca nişte doamne.

Cum să mai vii cu drag la locul de muncă? Ce om sănătos la cap se întoarce a doua zi pentru a fi jignit, pentru a mîn­ca un sandwich sărăcăcios și ştiind că timp de şase ore sau poate chiar mai mult nu o să apuce să bea nici apă?

Atunci cînd rămîneam fără curent electric, vina era tot a noastră, a anga­ja­ţi­lor, pentru că voiam să facem un duş cald după mai bine de 12 ore şi țineam boilerul în priză. Restricţia la apă caldă nu se aplica însă în cazul shaormarilor. Lor nu le lipsea apa caldă niciodată. De­seori ne invitau să facem duş la ei pentru ca să facă rost de poze cu noi în im­pos­taze compromiţătoare mai uşor. As­tea erau din categoria uşoară, capturile cu ade­vărat preţioase erau cele în care dovedeau că unul dintre colegi mănîncă pe ascuns. O poză de genul acesta era recompensată cu 50 de lei, bani pe care șefii îi luau din salariul celui prins și îi dădeau celui care a reuşit să aducă „do­ve­zile” preţioase. Degeaba te lăsai şan­ta­jat, pentru că la un moment dat poza tot era văzută de tot personalul. Varianta cea mai bună era să nu ai nicio legătură cu nimeni și să-ți vezi de treaba ta.

Distracţia dăunează grav profitului

Astă-vară am văzut ce înseamnă dis­tracţie pentru tinerii care vin în Cos­ti­neşti. Ziua era rezervată dormitului pe pla­jă, iar noaptea nici o băutură nu era prea scumpă. Fiecare secundă de întu­ne­ric era o nebunie, ori în club, ori pe plajă. Totul pentru ca elevii sau stu­den­ții să simtă că erau la mare. Eu m-am simţit fericită cînd făceam îmbrăcată baie în mare şi întunericul de la două-trei noaptea mă ascundea de restul lu­mii. Am şi ieşit în club, dar satisfacţia nu a fost la fel de mare ca atunci cînd stă­team în pat şi leneveam cu mirosul de gogoşi înfuriate punînd stăpînire pe sim­ţurile mele. Băieţii de la fast food-ul la care am lucrat găseau distractiv să bea bere și să fumeze. Pentru ei, ziua era o aventură și se iţiau de prin spatele nostru, cînd mai prindeau cîte o fărîmă de timp liber, cu speranţa că le vor găsi pe fetele care făceau promoţie la Kent. Doi dintre ei se bucurau atunci cînd lăutarii de la „10 steaguri”, un local de pe faleză, le spuneau în microfon numele.

Însă spiritele rebele nu au fost răs­plă­tite, iar după o săptămînă băieții au plecat de la fast-food. Nu li s-a dat niciun ban pentru munca lor, nici nu au ce­rut. „La cît am dormit în spate, pe sacii de cartofi, şi la cîte legume am mîncat fără să ştie nimeni, nici nu vreau să mai iau ceva de aici”, mi-a zis ironic unul dintre ei.

În cele două luni și jumătate, am vă­zut cum vin şi pleacă mulţi colegi. In­di­ferent că au stat o săptămînă sau o lună, ritualul de „rămas bun” era acelaşi. „Ne­simţitul ăsta zice că nu vine astăzi la muncă. A răcit şi a făcut febră. Cum se simte rău dacă el îşi face bagajul să plece acasă”, gesticula șefa înfuriată. Și de fie­ca­re dată termina fraza scurt și fără drept la replică „eu nu-i dau niciun ban lu’ ăsta.”