Studentul care a montat Chișinăul

Anual, cîteva mii de basarabeni ajung să învețe în România, însă rareori se întîmplă ca un absolvent român să își ia diploma cu tot cu inimă în dinți și să treacă podul peste Prut. Alex Ursache e ieșean și e student în anul al II-lea la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova. Pornind de la o întrebare acesta se împrăștie în zeci de răspunsuri paralele, ținîndu-le fir cu fir în mînă, ca mai apoi să revină la ideea principală: în Chișinău el își îmblînzește pasiunea.

Tocurile mele se lovesc de asfaltul bulevardului Ștefan Cel Mare și Sfînt, iar Alex mă conduce prin gă­lă­gia Chișinăului către căminul în care stă. E student pentru a doua oară, doar că de data aceasta în alt oraș, nu în Iașul său natal, unde și-a apărat licența în arte plastice. Tînărul de statură medie cu mers apăsat, care-i înfige bărbia din cînd în cînd în piept, are o față us­cățivă, încoronată cu un păr creț și șaten. Buzele îi sînt subțiri iar nasul un pic ascuțit, cu un oscior la bază, care, privit din profil, amintește de ilustra­ția unui zeu grecesc.

La una dintre intersecții cotim și ur­căm strada Armenească, cu clădiri la fel de vechi ca și denumirea rămasă în­că de pe timpurile comunismului din secolul trecut. Din depărtare se ză­reș­te o casă veche, tip bloc, cu doar cîteva etaje, vopsită în culoare cărămizie cu ferestre înalte al căror lemn stă în­tem­nițat în straturi groase de vop­sea­ua care trezește pe limbă amărăciunea dul­cie a ciocolatei negre. Însă, la un me­tru distanță de la pereții acesteia, se în­tinde o bandă în dungi galbene și ne­gre care de obicei e folosită de polițiști. Zidul e mîncat de timp, cu crăpături și rupturi de tencuială, vechimea ca­re-l împînzește pe dinafară păstrîndu-se și în regulile care se respectă de cei ce locuiesc înăuntrul acestuia. Alex stă într-un cămin studențesc care încă mai respiră într-un spirit sovietic.

A ales să învețe în Republica Mol­dova pentru că „e mai ieftin”, pri­meș­te bursă în valoare de aproape 150 de lei, căminul îl costă doar 550 de lei pe an și nu plătește taxa, sau „con­trac­tul”, așa se spune aici, în Ba­sa­ra­bia. Iar la Facultatea de Di­rec­tor Imagine de la Chișinău a ajuns în mare parte da­torită lui Andrei, prieten făcut în me­diul virtual. Acesta i-a pro­pus să vină la Academie cînd Alex încă era student la Universitatea „Geor­ge Enes­cu” din Iași la Facultatea de Arte Vizuale și Design. Pe atunci, tî­n­ărul încă nu știa ce să facă „cu mine, cu via­ța mea. Eram ca o frunză bătută în vînt; tot atunci am început să fac un fil­mu­leț într-un program special și am și în­ce­put să ex­perimentăm cu An­drei fil­mînd di­fe­ri­te chestii și atunci am în­țeles că asta parcă îmi place, parcă vreau să încerc”, zice entuziasmat Alex șî­șî­ind și sîsîind aproape inob­servabil cuvintele. Înainte de prima fa­cultate, a ab­sol­vit Liceul „Octav Băn­cilă” din Iași la care a ajuns pentru că „mama m-a îndrumat spre asta, iar pe mine m-a motivat faptul că scap de ma­te­ma­tică. Vezi artistul cu ambițiile sa­le, cum și-a început cariera? Fu­gind de mate!”, rîde Alex cu poftă. Cu toți cei șapte ani de artă, băiatul a decis să aplice la facultatea la care simțea că vrea să ajungă.

Iar noi înconjurăm clădirea ca să ajungem undeva, în cămin. Intrăm prin curtea din spate. „Azi e Nina An­dre­e­vna, e o femeie foarte bună, doar că mai mereu îi strunește pe toți, ca să nu ne suim în capul ei”, îmi zice A­lex cu o urmă de zîmbet. La intrare, cu vreo cîteva scări mai sus, văd o masă la care stă așezată Nina An­dre­ev­na, un fel de portar sau mai degrabă un paz­nic al cheilor de cămin, care îmi cere un act de identitate, iar eu tot ce am la mine e carnetul meu de student, cu ștampila universității din Iași. „Ah, e carnet românesc, ce interesant e, la noi sînt altfel”, pricepe femeia îndată ce i-l întind în față. Se străduiește să mă întrebe cum mă numesc cu o voce mai rece dar, odată cu vocalele rostite de ea, se strecoară o blîndețe dulcea­gă. E din cauza accentului rus, care face consoanele să se audă mai tăios și astfel contrastează cu moliciunea su­netelor deschise.

Cu fiecare treaptă urcată pe scări se întețește mirosul de cartofi înăbușiți. Pe culoarul întunecos, podeaua de lemn e roasă mai mult în mijloc decît pe la mar­ginile acesteia și scîrțîie a ve­chi­me și praf. La fiecare ușă înaltă, pentru că și tavanurile sînt mai sus decît în clădirile obișnuite, stau aranjate pe­rechi de încălțăminte. „Nu le fură nimeni”, îmi zice Alex, care apoi ferește ușa și lumina din odaie îmi taie ochii, iar vi­za­vi e un geam cu încă o ușă de la bal­conul care iese direct în strada capitalei.

Îmi obișnuiesc pupilele și văd pa­tru paturi aranjate strategic, două mese, una pentru mîncare și alta pentru lu­cru, un frigider și două dulapuri. Ca­mera sa o împarte cu încă trei co­legi, toți muzicieni și ortodocși. Pe un pe­rete stă icoana și o candelă aprinsă, iar în fața acesteia stă o ru­gă­ciune prin­tată și lipită de perete care se spune la primirea anaforei și a­gheas­mei și, mai jos, un pachet de țigări a­runcat pe nop­tieră. „Ei sînt religioși, își spun ru­gă­ciu­nea înainte și după mîncare, culcare, țin la ritualuri, posturi și își fac cruce, iar eu sînt ateu și aici sar scîn­tei, dar sîntem băieți, e normal”, îmi zice Alex în timp ce îi plutește în aer mîna cu degetele lipite unul de al­tul de la un umăr, la altul și apoi de la frunte în jos.

„Știam că o să mă întorc”

În timp ce eu mă fac comodă în odaia cu pereții înveliți în tapete de culoarea piersicii, Alex continuă să-mi povestească că la admitere era un sin­gur loc pentru români la facultatea pe care a ales-o, iar el era singurul candidat. „Aș fi intrat dacă aș fi avut și con­tracandidați pentru că aveam o notă de admitere destul de mare”, îmi spu­ne studentul desfăcîndu-și mîinile ce le ținea împreună, cu degetele intercalate ca într-un lacăt. Îmi mai spune că 70 % din timp îl pierde la facultate pentru că unii profesori „mă fură și mă folosesc la nimicuri, pe cînd alții încearcă să ne ajute, să ne facă profesioniști”, se mîhnește iar mai apoi se luminează Alex. Dar, totodată, cu o siguranță deplină în voce, afirmă că pentru el e mai bine aici, fiindcă face ceea ce vrea și, din nou, îmi amin­teș­te că materialul didactic îi împrăștie, e prea general, și că ar fi încîntat dacă ar a­vea parte de o specialitate care l-ar în­văța regie, montaj, imagine și sunet pentru documentare.

Îl preocupă în special documen­ta­rele, pentru că în timp ce învăța en­gleza privind desenele animate, mai schimbă și la posturi TV cu diverse documentare pe teme științifice și nu numai. Bazele limbii ruse le-a pus răs­foind abumul pictorului rus Aivazov­ski, care era în engleză. Însă fiind publicat pe timpul URSS-ului, avea pe o foa­ie din spate scris același conținut în ru­să și în engleză. „Am văzut cuvîntul Lenin­grad și am început să compar literă cu literă”. Îmi zice că „ia znaiu ciuciti po ruski”(n.r. eu știu puțină rusă), cu un accent evident, însă in­ten­țio­nea­ză să o învețe mai bine. Are un prie­ten pe etaj, e negru, fiul unui rwandez și a unei moldovence. Îl cheamă Roman. Băiatul vorbește rusă, știe puțină en­gle­ză și română, însă „ne împăcăm bi­ne dar, paradox, nu ne în­țe­le­gem pen­tru că vorbim limbi diferite”, rîde spon­tan Alex. Și totuși colegii reușesc să învețe unul de la altul.

„Îmi place să spun «pivî» în loc de bere, sună mai fain, însă în rest vor­besc ca la Iași”, recunoaște Alex. La fel, prin discuții, învață spaniola, vor­bind pe Internet cu un profesor de geografie și antropologie din Buenos Aires, „discuțiile noastre durează ore întregi, abia cînd le încheiem îmi dau seama că e dimineață deja”.

A ajuns pentru prima dată în Re­pu­blica Moldova în 2004, cu mama sa, într-o vizită scurtă din curiozita­tea și dorința arzătoare de a vedea me­lea­gurile de peste Prut. „O tot băteam la cap pe mama că vreau să merg în Mol­dova, aveam un mare interes pentru Ba­sarabia, eram pe atunci un naționalist din ăla cu «Basarabia e pămînt ro­mâ­nesc»”. Tot în ziua în care a văzut pentru prima dată Chișinăul, Alex și-a zis că se va întoarce neapărat înapoi, nu știa cu ce ocazie, dar era sigur că asta o să se întîmple „și uite acum sînt aici”, îmi surîde tînărul la fel cum i-a surîs și soarta anul trecut cînd, îm­preună cu Andrei, au cîștigat un concurs, susținut de o organizație non­gu­vernamentală, pentru amatori, la care s-au înscris cu un scurt metraj. Cu banii cîștigați, băieții au luat o ca­me­ră care i-a scăpat de necesitatea de a se împrumuta mereu cu aparatul de filmat. „Am făcut un film care se nu­meș­te «Atenție! Capitală avariată», e des­pre haosul arhitectural din Chișinău”, îmi explică studentul repetînd gestul pe care îl face pe tot parcursul discuției, apucîndu-se de nas și masîndu-l la linia ochilor. După cum îmi prezintă tînărul subiectul fimulețului, înțeleg că acesta e mut din punct de vedere sonor, dar puternic ca imagine. E cons­truit din trei părți și prezintă clă­dirile în paragină, gunoiul vizual cu tot cu panourile publicitare „care repre­zin­tă o problemă estetică în capitală”, și „partea preferată”, după cum s-a ex­primat Alex, care arată puținele clă­diri vechi rămase.

Idei pentru început

Vara trecută, ținînd în mînă camera nouă, Alex a ajuns în Londra, în vi­zi­tă la mama sa. Femeia a lăsat Ro­mâ­nia încă din 2004 și de atunci nu s-a mai întors, iar pe fiul său îl vede doar cînd el ajunge la ea în străinătate. În­să doar în ultima sa călătorie tînărul a de­cis să profite de acest schimb al deco­rațiilor ieșene și din Chișinău pe cele londoneze. Așa Alex a ajuns în Lon­dra cu intenția de a face un documen­tar despre diversitatea națională a ora­șului. Într-o zi, a mers șase ore pe jos ca să filmeze, iar în ultima săptămînă a găsit și personaje. „Am dat de un un­gur, care a fost jurnalist, mi-a arătat și legitimația sa și care făcea parte din uniunea jurnaliștilor din Ungaria, iar acum mătură”, spune Alex cu o compasiune în voce. A mai întîlnit și oa­meni care stau în Londra de aproape o viață întreagă, „am urmărit și su­biec­tul istoric al Marii Britanii, pentru că cei ce vin din coloniile acesteia se simt îndreptățiți să vină cu traiul acolo”.

Mai are o idee de proiect care nu depinde însă numai de el. Are un prieten care stă în Constanța și e marinar, pe care l-a cunoscut odată cu An­drei, comentînd pe site-ul Youtube la piesa lui Nelu Stratan „Trenul”. În curînd, Gabi, așa cum îl cheamă pe marinar, urmează să plece din nou cu vaporul, iar Alex i-a dat niște in­struc­țiuni de filmare ca mai apoi din cele înregistrate să facă un documentar. „Încă nu știu ce o să iasă, pentru că nu știu ce o să surprindă Gabi, dar sper să fie ceva bun. El va fi și personajul principal și naratorul și o să observe viața și munca de pe un vapor”. Gabi nici măcar nu știe unde pleacă; di­rec­ția și nava cu care va călători o ju­mă­ta­te de an o află pe loc.

Cu toate că întîlnește oameni ca­re-i vorbesc în rusă în loc de română, Alex e tolerant. Filmele pe care ei le vizionează în timpul unor cursuri sînt dublate tot în această limbă, ceea ce îl face pe student să se resemnze cu nemulțumirea ce o simte de fiecare dată cînd peste vocea originală a ac­torului se suprapune un grai care nu-i este familiar. „Nu înțeleg nimic, mă uit și eu la imagini, măcar tehnicile să le înțeleg”, spune acesta resemnat.  Și chiar dacă îl supără momentele în ca­re i se răspunde la magazin în rusă, el înțelege și le spune un „spasibo” (n.r. mulțumesc) frumos în aceeași limbă. Iar la urmă îmi spune zîmbind „să mă mîndresc că sînt român e ca și cum m-aș mîndri că am păr creț, dar e im­portant de unde vin și care-i limba pă­rinților mei. Prefer să fiu identificat după faptele mele și interacțiunile cu cei din jur”.

Daniela VORTOLOMEI