Traficul de dragoste vie se face la șosea

Oana își ascunde cu fond de ten cicatricile căpătate în pușcărie, în Bulgaria. Într-o noapte, „gaborii” au legat-o de mîini și au vîrît-o în celulă, cu încă 16 femei. Le-au condamnat pentru prostituție și furt. „Am scăpat după un, pentru că am fost fată cuminte”, îmi spune mîndră. S-a întors în țara ei „ca să fac tot ce știu mai bine”. Toate nopțile îi erau la fel, pînă să o cunoască pe Consuela, o prostituată „veche în meserie”. Avusese cam aceeași soartă cu a Oanei, în urmă cu douăzeci de ani, cînd a fost traficată în Ucraina. A fugit de acolo în Japonia, „unde mi-a fost mai bine decît oriunde”. Dar după trei ani, și-a spus că vrea să vină acasă, să ajute femeile care au pătimit ca ea. A lăsat în urmă un copil și un bărbat pe care îl iubea și s-a întors pe străzile din București. Cu banii cîștigați din „farmece” a luat în chirie un apartament pe care acum îl împarte cu Oana. Iar de un an, la masa mică din bucătărie le ține companie și Ancuța, „o puștoaică de 26”. Consuela a găsit-o fără adăpost și bani și a luat-o în apartamentul de pe strada Toma. I-a „adoptat” copilul și i-a promis că de acum înainte nu va mai da sărutări străinilor. „Să-și facă un viitor. Meseria asta e pentru noi, cele care nu mai avem drum de întors.”

„Spune-mi Consuela, te rog. Nu-mi place numele meu. Parcă-s mai artistă așa”, rîde femeia din fața mea. Își strînge buzele într-un sărut și își apropie fața de oglindă. Îi place cum arată azi. Fusta nouă pe care o poartă îi vine „potrivit de scurtă”, iar bluza „mă pune în valoare”.

Azi noapte n-a chemat-o nimeni la muncă. Pe la trei a sunat-o un bărbat și a întrebat-o dacă vrea să iasă la un pahar de lichior. L-a refuzat fără să se gîndească. „Eu nu stau mai tîrziu de zece seara. Mă respect. Doar dacă vrea cineva să se întîlnească special cu mine. Și depinde cît îl doare portofelul…”. Consuela scoate din borsetă creionul dermatograf. Conturează colțul ochilor și netezește ridurile cu palma. „Am îmbătrînit. Mă omoară nopțile astea pierdute degeaba”.

În ultima vreme, n-a mai avut noroc. „Ies la stradă pe la șapte, cînd se întunecă. Stau în locurile mele, pe Griviței, pe Militari, cîteodată și în cafenele scumpe, unde vin baștanii”. Nu durează mai mult de oră pînă cînd intră în vorbă cu un bărbat. „Nu știu ce am de trag la mine. Tînără nu mai sînt, frumoasă n-am fost niciodată. Am eu vreun farmec, ceva”, dă din umeri femeia înaltă și suplă. Își prinde părul castaniu în coadă și încalță pantofii roșii. Îi poartă noroc de obicei. Doar o dată a „pătimit” din cauza lor. „M-am bătut cu o fată care a zis că îs papucii ei. O nebună care fură de la toate, cînd nu sîntem atente”. Dar nimic nu o supără mai tare ca bărbații „care nu știu să vorbească și mă cred curvă. Eu sînt o femeie cinstită. O fac de nevoie”.

Ca peștele pe uscat

În urmă cu 30 de ani, cînd abia terminase liceul, Consuela voia să devină actriță. Să danseze și să cînte în restaurant, „așa cum văzusem eu în filmele cu Marilyn Monroe”. S-a făcut și blondă, ca să se semene mai bine cu ea.

A crezut că și-a întîlnit norocul cînd l-a cunoscut pe Manuel, un bărbat de la ea din oraș. „Avea un bar și voia să merg să cînt acolo. M-am dus și mi-a picat cu tronc unu’care mi-a promis că mă ajută să mă fac artistă în Rusia”. Nu l-a crezut la început, „dar iubirea e chioară, nu?”. După mai puțin de șase luni bărbatul de care se îndrăgostise i-a promis că duce într-o excursie în Leningrad. „Voia să văd ce se întîmplă acolo cînd sînt nopțile albe. E așa de frumos… Cerul e albastru cu mov și tot orașul e luminat. E cel mai frumos loc din lume”, îmi spune emoționată.

N-a uitat nici cum în prima seară a călătoriei bărbatul i-a spus că vrea să aducă niște prieteni în camera de hotel și că ea trebuie să se poarte frumos. „Am crezut că ne jucăm și noi așa. Numai că aia au început să tragă de mine. Dacă el mi-a zis că e bine, și că asta o să mă ajute să mă fac cîntăreață… eu am stat”. A cîștigat atunci 1000 de ruble, cu care și-a cumpărat trei rochii și o pălărie cu voaletă. Le-a pus într-o valiză mică și l-a așteptat pe iubitul ei să vină să o urce în tren, înapoi spre casă. În locul lui, însă, a venit o mașină neagră din care a ieșit o femeie blondă care i-a spus doar atît. „De acuma, tu muncești pentru mine. O să faci trotuaru’. Dacă nu, te trimit în Japonia. Și acolo, să te omoare peștii”.

A rămas în Rusia patru zile și cinci nopți. Dimineața, femeia a urcat-o într-o mașină și i-a spus să nu vorbească pînă cînd nu se trezește. Apoi i-a dat să bea ceva și a leșinat. „Cînd am deschis ochii eram pe un pat, lîngă un perete pe care mergeau gîndaci. Am încercat să țip, da’ aveam o cîrpă în gură. Mi-a dat apă și mîncare un om cu cagulă. Nu știu cine era”, și se înfioară. Nu-și amintește mare lucru din acea lună. Știe doar că era frig și că a dormit în fel de fel de bordeluri. Nu a văzut decît femei bătute. Nici un bărbat. „Le era frică de noi, astea care eram în trecere”. A aflat un an mai tîrziu că femeia din Rusia s-a desctorosit de ea pentru că o căuta Poliția în România. A trimis-o în Ucraina, dar „nici acolo n-au vrut să mă țină”.

Bordelul cu baloane de hîrtie

Și-a amintit de Japonia într-o seară și i-a zis unui client că ea ar vrea să plece într-acolo. „Nu știu ce a fost în mintea mea. Îmi mergea rău tare. Mă băteau și mă forțau să mă duc pe stradă. Trebuia să vin înapoi cu 50 de dolari. Dacă nu, nu mîncam nimic și își făceau și ei de cap cu mine”. A plecat din bordelul ucrainean după patru luni, cu un pașaport fals și un bilet de avion spre Japonia. Au luat-o de pe aeroport și au dus-o direct la casa unui „magnat” din Tokio.

„El trebuia să spună dacă sînt bună sau nu. Vorbea bine românește, da’ cred că era turc sau ceva că îi zicea Ahmed”. Bărbatul a dat din cap, iar Consuela a ajuns într-o casă cu încă patru fete, undeva în aglomerația din Tokio. N-a forțat-o nimeni niciodată să primească bărbați sau să iasă la șosea. „Acolo veneau japonezii, se uitau așa și spuneau că vor să iasă cu noi în oraș. Dacă voiam bine, dacă nu, nu”. O singură condiție avea. „Cînd strîngeam 5000 de dolari eram libere să plecăm, să facem ce vrem”. A crezut la început că-i va fi ușor să strîngă banii, dar „viața în Tokio e scumpă”.

Se ridică de pe scaun și îmi arată coapsa pe care stă tatuat un număr: 05051990. „E ziua și anul în care am plecat din Japonia spre București”. A fost izgonită din casa de toleranță. Zîmbește și îmi spune că n-ar vrea să-mi povestească despre ce s-a întîmplat atunci, „dar n-am mai zis cuiva de mult”.

Încălcase „o regulă sfîntă” chiar de cînd a ajuns în casa decorată cu baloane de hîrtie roșie. S-a îndrăgostit pînă peste cap de un client fidel, Juh Hua, încă de la prima vizită pe care i-a făcut-o. „Arăta ca toți japonezii”, îmi spune Consuela rîzînd, „dar avea un zîmbet așa cald și frumos. N-a pus mîna pe mine nici măcar odată. Îi plăcea să ne plimbăm, să mă ducă în locuri scumpe și să-mi ia haine”.

După cinci ani de întîlniri, într-o seară, i-a spus că e gravidă „cu cineva”. El a promis că o ia de nevastă, iar ea a acceptat plîngînd. „Nu putea să se căsătorească cu mine decît dacă plătea banii ăia, 5000 de dolari. Eu aveam 2000 și el trebuia să vină să dea încă trei”. S-au înțeles să plece împreună în a treia noapte, „după ce el mă lua de la pește”. L-a așteptat o săptămînă „și degeaba”. După o lună „m-au dat afară că eram gravidă. Am stat pe stradă o vreme, și cînd mi-a venit vremea m-am dus și am născut”. A plecat dimineața cînd toți dormeau și a lăsat copilul acolo. S-a întors în casa de toleranță și i-a implorat în genunchi să îi aranjeze actele că voia să se întoarcă în România. „M-au trimis acasă cu niște infractori, prin Poliție. Nu știu exact cum, dar cînd am ajuns în București am mers și mi-am făcut tatuajul ăsta”, și ridică iar fusta strîmtă.

După un an a primit o scrisoare de la una din femeile cu care împărțea camera în casa din Japonia. „Scria ceva de genul ăsta: «Să știi că în noaptea aia Juh Hua a venit după tine, dar l-au bătut și i-au furat banii chiar în fața casei. El te iubea. Trebuia să-ți zic atunci. Îmi pare rău, Lia»”. S-a gîndit atunci că poate dacă ar pleca înapoi l-ar găsi pe Juh Hua și s-ar mărita cu el. „Visam să iau și copilul înapoi și să trăiesc cu el într-o familie”. Dar a ales să rămînă în țară și să ajute „fetele care au pățit ca mine”. „Am început să le caut pe stradă, după ce eu mi-am luat apartament. Voiam să le ajut eu așa cum m-a ajutat pe mine japonezul ăla”.

„Exil” în Bulgaria

Pe Oana a cunoscut-o acum trei ani, într-o seară de ianuarie, „cînd am alunecat pe niște scări și ea a venit și m-a ridicat. A crezut că sînt beată”, rîde Consuela. Chipul i se luminează cînd o vede pe femeia despre care îmi vorbește că intră în casă veselă, dar obosită. „Nebuna asta a pățit mai ceva ca mine, da’ ea a rămas la fel. Nu s-a supărat cu nimic. E mereu așa veselă că trăiește. De atîta se bucură”, și mă conduce în bucătărie.

Oana e o femeie micuță și „cu forme”. Părul blond îl poartă mereu ondulat, ciufulit neglijent, iar tușul de la ochi lipsește doar cînd merge la culcare. Îmi întinde mîna și apoi se întoarce la ibricul lăsat pe aragaz. „Beau numai ceai verde. Are an-tioxidantți, e bun și mă ține tînără. Tu ce vrei de la mine?”, mă repede. Îmi spune că a avut o zi plină la muncă. A avut cinci clienți, „toți frumoși”. Nu vrea să cunoască altfel de bărbați. „Să aibă ochii verzi, să fie înalți…”, rîde Oana. Așa era iubitul ei din facultate, cel cu care s-a măritat cînd avea 20 de ani. S-au despărțit doi ani mai tîrziu, cînd el a început să o lovească din gelozie. „Eu frumoasă, el țăran”, își descrie scurt căsnicia.

A plecat de acasă din Mehedinți înspre București, „în căutare de iubire”. N-a găsit-o, însă, nici acum, după 16 ani. „Mi-am încercat norocul cu un student din capitală, dar n-a ieșit mare lucru. Și pentru că nu aveam nici loc de muncă, nici casă am acceptat propunerea altui student, să fac trotuaru’ cu prietena lui”. Își amintește că prima dată cînd a „ieșit în oraș cu tipa aia” purta o rochie de paiete aurii, deasupra genunchiului și cizme de lac negre, „cumpărate de pe vapor, din Constanța”. A cucerit zece bărbați într-o singură noapte.

Tot atunci l-a cunoscut pe Alexandru, un proxenet din Bulgaria. I-a oferit „un loc de muncă într-o fabrică, ceva. Știam de fapt că vrea să ajung pe stradă. M-am dus cu el”. Bărbatul i-a dat haine și un portofel plin cu dolari și mărci ca să se descurce în capitală, în Sofia. A lăsat-o acolo singură trei luni. S-a întors și i-a spus că nu vrea să o ducă pe stradă și că o place. „Eu m-am crezut mai deșteaptă și m-am dus să caut eu un pește pe stradă”. Noaptea, după 11, a ieșit pe centura pe care știa că ocolesc TIR-urile din România, cu gîndul să plece înapoi în țară. „A oprit unul. Mi-a zis că mă duce pînă la Pitești și că de acolo să mă descurc”. N-a apucat bine să închidă portiere, că bărbatul i-a pus o batistă la gură și a adormit-o. S-a trezit în spital, cu cinci coaste rupte.

Un an pentru pedepse

Dar s-a întors pe stradă. „Îmi era rușine să mă duc la mama acasă, că eu i-am zis muncesc și că mi-e bine”. La scurt timp, bărbatul care îi devenise pește a cerut-o de nevastă. S-au mutat împreună într-un alt oraș din Bulgaria „și eram fericiți”. N-a durat mult pînă cînd peștele a început să o bată și să o oblige să se prostitueze din nou. A încercat să fugă de două ori, dar de fiecare dată s-a întors din drum. „Ce să fac eu singură, fără acte, fără nimic în altă țară. Am învățat să tac și să înghit”, îmi spune repede și o îmbrățișează pe Consuela. „Ea m-a salvat”, o sărută pe frunte.

În România a ajuns numai după ce i-a murit bărbatul. S-a încăierat cu un alt proxenet și „ăla i-a făcut o gaură în inimă”. A fost chemată la spital să dea explicații, dar n-a putut spune decît „vreau să merg la mine în Mehedinți”. N-a înțeles nimeni ce îndruga. Au luat-o de braț și au închis-o pentru prostituție. „Un an am făcut. Mă pîrîse una cu care mergeam eu la agățat. Ca să nu intre ea la zdup m-a turnat pe mine”, oftează Oana. Îmi spune că nu i-a fost greu în pușcărie. Se înțelegea bine cu celalte fete și le era ca o mamă. „Erau toate mai tinere ca mine. Eu aveam 25, celelalte cică 18, 19, da’ de fapt erau minore. Eu așa cred”.

O singură dată s-a gîndit să fugă și de acolo. Credea că poate pleca pe poarta mică, cînd gardienii dormeau, „dar m-au prins cînd am scos un deget din celulă. M-au bătut și m-au făcut în toate felurile”. Nu s-a putut ridica din pat toată ziua și în crucea nopții au dus-o la infirmerie. „Acolo am făcut ce de-al 13-lea avort”, îmi spune în șoaptă.

Copilul, o marfă

În apartamentul mare intră o tînără slabă, palidă, cu un copil în brațe. „Ea este Ancuța. Are 26 de ani”, mi-o arată cu degetul Consuela. Au luat-o să stea cu ele acum un an, tot de pe stradă. „Era tot iarnă cînd am văzut-o prima dată. Stătea în Sălăjan, la drum și făcea cu mîna la mașini. M-am dus la ea și am întrebat-o dacă are unde sta. Mi-a zis că nu și că nu are ce face cu copilul”. A tras-o de mînă într-un colț și i-a cerut numele peștelui ei. Consuela s-a dus a doua zi și a plătit zece milioane pentru fata brunetă, tunsă scurt. „Mi-a dat-o pe degeaba, că avea copil și n-avea ce face cu ea. Nu ia nimeni o fată cu copil în mașină sau la hotel”.

Ancuța îmi întoarce spatele. Nu vorbește cu străinii. Se așază timidă lîngă mine și nu-și ia ochii de la Andrei, băiatul ei. Îmi spune că nu e prima dată cînd cineva o vinde, „numai că prima dată mi-a fost rău. M-a dat tata la un bărbat. El e bețiv și de cînd a murit mama se gîndea numai cum să mă vîndă pentru băutură”. I-a spus că pleacă servitoare la un bogătaș, „dar ăla m-a pus să mă duc să mă culc cu niște prieteni”. A înțeles abia cînd i-a spus că o omoară dacă spune cuiva că e minoră și că el o trimite să se prostitueze.

„Da’ am îndrăznit odată să-i spun unei femei de pe stradă și am crezut că mă ajută. Da’ după cîteva ore a venit după mine și mi-a zis că știe ea un loc mai bun unde cîștig mai bine”. I-a promis că acolo nu are să o lovească nimeni și că o să-i poarte de grijă. „N-a fost tocmai așa. Măcar îmi dădea bani de mîncare și pentru altele”, îmi spune Ancuța. A strîns cățiva bani, ca să-și termine liceul și să meargă și la facultate mai apoi. „Da’ n-a mai apucat, că o rămas gravidă”, și Oana face un gest a lehami-te.

Nu o place deloc, mai ales de cînd nu mai aduce nici un ban în casă. „Mai spală niște scări la bloc aici lîngă noi, da’ ce bani sînt ăia?”, se încruntă blonda. Se poartă de parcă Ancuța n-ar fi lîngă ea. Degeaba îi face semne Consuela și îi spune să tacă. „Da’ de ce să nu-i zic că e întreținută? Doar știe și ea”, se răstește Oana deodată. Tînăra se supără și își ia copilul în brațe. Îmi spune că știe sigur cu cine la făcut. „Vezi… băiatul e mulatru iar eu am avut un singur negru, pe Tamin.

E al lui. Am vrut să-l caut să-i spun. Nu ca să-mi dea bani sau așa, dar poate își dorește vreodată în viață un copil. Și trebuie să știe îl are și că îi e bine”, se îmbărbătează Ancuța. Își acoperă cicatricea de pe obrazul stîng cu mîneca și suspină. S-a ales cu tăietura din cauza unui „nebun gelos”, care a urmărit-o pînă în scara blocului. „A dat buzna peste noi și a scos cuțitu’ cînd a văzut-o pe asta mică. I-a luat copilu’ și a plecat cu el”, îmi povestește Consuela. A făcut plîngere la Poliție și a căutat băiețelul trei zile. Dimineața următoare bărbatul a sunat la ușă și i-a pus în brațe copilul. I-a spus „te iubesc” și a rugat-o să-l ierte.

Ciuda femeii întreținute

De atunci Oana a hotărît să nu mai calce nici un bărbat în casa lor. „Mai aveam și eu iubiți la care țineam și veneam cu ei acasă. Atunci m-am speriat și am zis gata”, gesticulează aprins femeia voluptuoasă. Ancuța tace. Ea nici nu mai vrea să audă despre ce s-a întîmplat atunci. A trecut peste toate. Numai Consuela se gîndește uneori la iubitul ei din Japonia. Nu spune nimănui că încă îi mai duce dorul. „Oana mă ceartă cînd mă aude oftînd. Îmi tot zice că nu trebuie să sufăr, că era un client și atît. Da’ eu știu că era mai mult de asta”, și-mi face semn să nu spun nimic. Nu le-a spus celor două colege nici despre scrisoare, nici despre copil. „Uit mai ușor dacă știu numai eu. Așa, știi, lumea se uită la tine cu milă cînd aud. Și nu-mi place. E vina mea, nu trebuie să-i fie nimănui milă de mine”, și se uită înspre Oana care deje se aranjează în oglindă.

Se pregătește de o întîlnire „de rang înalt”. Își pune genele false cu sclipici și rochia albă, mulată, fără bretele. „În seara asta îl prind în coc”, și își trece degetele prin păr. O roagă pe Ancuța să o dea cu parfum pe gît și în spatele genunchiului. Coboară treptele în grabă și mă prinde de mînă. „Te conduc eu pînă unde vrei să ajungi. Numai bine, îți arăt cum se face meseria asta”, și îmi face cu ochiul. Nu scapă nici un bărbat din priviri. Îi știe după pantofi și după mers. „Ăsta are bani, uite ce țanțos e. Ăsta e prost, sărac, tinerel da cu bun, că merge așa cu capul în pămînt și-și numără datoriile. Unu’ de ăsta dacă aveam și eu bine era. Dar asta e. Așa mi-a fost să fie. Iar de acum, asta știu să fac cel mai bine. Nu mai vreau să învăț sau să fac menaj. Și-s și cunoscută”.

Tace și zîmbește înspre stradă. Și-a întîlnit clientul ascuns de geamurile fumurii. Se întoarce cu spatele către el, mă sărută pe obraz și-mi urează noroc. „Nu poți dacă nu ești ca mine. Uite, vezi, Consuela se frămîntă, iar Ancuța… e nebună săraca de acuma. Eu sînt în fiecare noapte altă femeie, iar ei sînt mereu la fel. Pe mine nu mă dărîmă cîteva palme și un viol”, și dispare în mașina bărbatului brunet.

***

Bordelul cu baloane de hîrtie

Consuela și-ar fi dorit să ajungă într-un „bordel de gheișe”. „Acolo fetele erau ținute ca-n puf și întîlneau numai bărbați cu funcții și bani mulți”. I-a povestit una din prietenele ei românce, Lia, că acolo pereții de catifea roșie auzeau fel de fel de secrete. „Veneau guvernatori și politicieni și le povesteau fetelor cum le merg lor afacerile și căsniciile. Lia apoi îmi zicea mie, ca să mai rîdem și noi”. Într-un din seri a rugat-o pe fată să o ia și pe ea la o petrecere cu gheișe, să vadă cum dansează din evantaie și să bea sake din căni de porțelan fin. „De fapt, ele nu erau ca japonezele. Trebuiau să se și culce cu bărbații ăia. Gheișele adevărate merg doar să discute și să cînte.

Româncele, rusoaicele și italiencele se destrăbălau de-a dreptu’”. Din bordelul care ținea în palme zece femei, doar Lia ieșea o singură dată pe săptămînă la ceai. Celelalte aveau chiar și cîte trei întîlniri pe seară. „Era bolnavă săraca”, și Consuela îmi aduce o fotografie păstrată într-un carnet ornat cu litere japoneze. Mi-o arată pe Lia cu degetul și rîde. „Eram într-o grădină cu cireși aici. Ea nu se simțea tocmai bine, da’ a vrut neapărat să iasă cu mine”. Atunci a fost ultima dată cînd a văzut-o. Ea n-a vrut să se întoarcă în România și să renunțe la Tokio.

După trei ani, Consuela s-a gîndit să plece să o caute. „Am sunat la bordelul ăla și mi-au zis că nu mai știau nimic de ea. Lăsase o scrisoare pentru mine, și i-am rugat să mi-o trimită ca să văd ce scrie acolo. Matroana mi-a zis nu știa decît că avea SIDA”. I-au zis mai apoi că Lia murise chiar în ziua în care Consuela a plecat din Japonia.

***

Jurnalul proscrisei

„Azi mi-au zis gardiencele că e luni. Stau aici de patru zile sau de două, nu mai știu. Își bat joc de noi și ne zic că e afară e soare și că e frumos. Parcă mi s-a făcut dor de împuțita aia de stradă pe care o băteam cu tocurile. Culmea, dar mi-e dor și de boul ăla care se lăuda că a furat un Audi din Germania. Era băiat bun, în felul lui. Îmi făcea toate mofturile și mă voia de nevastă. Ce zici, ar fi trebuit să zic „da”?

M-au închis pentru prostituție. N-am vrut să vă spun că asta fac eu. Poate era mai bine dacă îți ziceam atunci cînd mă întrebai de ce mă caută atîția bărbați la ușă. Oricum n-ai fi înțeles de ce fac asta. Nu știu dacă e pentru bani sau pentru plăcere. Îmi place cînd ies pe stradă și se uită lumea după mine și îmi spune că-s frumoasă. Ție nu ți-a nimeni asta, că te-ai măritat prea repede. Dar mă bucur că n-ai venit cu mine la București. Dacă veneai, poate ai fi stat cu mine acuma. Ar fi fost bine, totuși, pentru mine.

Aici mi se zice Matrioska, că-s prea multe de Oana. Vreo cinci. Româncele îs rele. Nu vorbesc cu mine. Le-au băgat la zdup pentru furt și omor. Nu e nici o curvă printre ele. Le e ciudă la nenorocite. Îmi zic că eu sînt o bucată de carne, pe care o vînd bărbații de la unu’ la altu’. Da’ eu știu că nu-i așa. Eu stau aici numai un an, hai doi, dar ele au cîte cinci, șapte de ispășit. Rusoaicele și albanezele de aici îmi țin partea. Ele m-au învățat să le zic româncelor ce vreau să-ți zic și ție, ca să mă ierți și ca să pricepi: «Nu există traficanți de carne vie. Tu ești o bucată de dragoste, nu de carne. Ești o bucată de dragoste vie»”.

În închisoarea din Sofia, Oana primea zilnic hîrtie și creioane. A renunțat la cerșafurile curate și la porția de mîncare de seara pentru cele 150 de scrisori. S-a gîndit mereu să i le trimită soră-sii, în România, dar cînd vedea căruciorul pentru corespondeță ascundea hîrtiile în sîn și se întorcea cu spatele. „Nu n-am nimic de dat”, îi spunea fetei cu uniformă. Se temea de răspunsul pe care l-ar putea primi de la ea.

Adriana ZĂVOI