Un popor s-a înecat în urnă

Trenul se leagănă sacadat, de parcă s-ar chinui să înghită șina, dar se îneacă și-o scuipă mereu afară. Patru bărbați, navetiști de duminică, cu plover peste cămașă la 20 de grade afară și geanta pe-un scaun lîngă ei, ocupă opt locuri într-un separeu. O Poiană portabilă a lui Iocan. Merg să voteze, la prima oră, dar e „crunt”. George, un bărbat trecut bine de 50 de ani, cu părul aproape alb, alungit pe frunte pînă în dreptul sprîncenelor, vorbește încet, de frică, parcă, să nu-l audă cineva. Vorbesc de alegerile din Lungani și de un candidat de-acolo. „Înainte, primăria era primărie. Era o autoritate. Acum, ai intrat pe site și ai văzut tot. Transparență! (…) Țiganii intră în primărie… sunt buluc, primii. Pe vremea lui Ceaușescu era altceva. Cînd îi auzi, n-au bani, dar la ajutoare-s primii”, și nea George rostogolește subiectele unul după altul. Aflăm că avea și el cinci junci, le-ar fi dus la APIA să ia ajutoare, dar unul dintre candidații de acum, de la primărie, „mi-a dat la ficat”. I-au zis că nu se mai dau ajutoare, să stea cuminte acasă, „dar l-am văzut la cireadă că le-a luat codul de pe etichete, deci cineva ia bănuți pe ele și eu o iau în gură”.

Costel, care pare un Moromete al grupului, tăcut, îmbrăcat bine, costum complet fără sacou, dar care nu se desprinde de șapcă nici în tren, se plînge peste toată lumea, indiferent de subiect. Deodată, tresare că discuțiile se intersectează cu bocetele sale. „Așa e, cu juncile matale. Ar trebui, dom’le, să fie cineva care să își deschidă un birou de consultanță pentru accesarea fondurilor europene, la care să mă duc și să le zic – am și eu un hectar de pămînt și trei vaci, vreau să-mi iau un tractor. Cum fac? Dar ți-ai găsit, birocrația asta ne omoară, și corupția, e jale cu corupția… Văleu, vine asta!” La unison, toți cei patru bărbați se caută în buzunare. George merge pînă la Sîrca, lasă un sul de hîrtii de-un leu rulate cît o țigară „nășiței“. Costel a și uitat de corupție și-i lasă un cinci lei, merge pînă la Pașcani. „Aoleo, Pașcani?”, se trezește un bărbat, spre 60 de ani, pe care l-am găsit dormind în tren încă de la 6 jumătate dimineața. „Rățoi mai candidează? Bun primar era…” Bărbații zîmbesc amar în cor. „Ei, candidează… A decedat. Ați văzut, a murit și Muhamed Ali ăla?”

Dezamăgirea ștampilei

Pașcaniul a rămas la fel de ani de zile, parcă-i o fotografie ruptă dintr-un album, prinsă în buzunarul de la piept. Față de alegerile de anul trecut, s-au mai asflatat vreo două drumuri, s-a terminat proiectul de reabilitare a esplanadei, s-au reparat celebrele scări, mari și mici, care leagă cele două emisfere ale orașului nod-feroviar – dealul și valea. A pornit un război cu Apavitalul care i-a făcut de rîs și pe consilierii locali, și pe protestatari, și pe furnizorul de apă în toată țara. De altfel, toți primarii de după Revoluție ai Pașcaniului au avut de-a face, recent, cu DNA-ul. Și răposatul PSD-ist Rățoi, care a fost 26 de ani la cîrma orașului, și liberalul Crăciunescu, cea mai mare dezamăgire a pășcănenilor, dar și actualul Pantazi, care a stat o bucată de vreme și sub control judiciar și care promite, rîzînd, de pe afișe, „Investiții, nu vorbe”.

Alegerile de anul ăsta au găsit orașul așa cum l-au lăsat și ultima oară – dezamăgit crunt. După o luptă aprigă și un val de încredere imens oferit lui Crăciunescu, primul primar de dreapta din oraș, condamnat astăzi definitiv, cu suspendare, busola s-a întors spre PSD și nici DNA-ul nu pare s-o poată muta de acolo. Iar panoul electoral e atît de pestriț și de ridicol încît îi bufnește rîsul și pe votanții autentici – unde nu-ți zîmbește agale Geoană, din cîte patru afișe cu partidul său pe un panou, îl vezi pe Pantazi cu investițiile sale. Mai este un UNPR-ist care se recomandă a fi candidatul cu frică de Dumnezeu și o propunere liberală cu un slogan măcar antrenant – „Pune primarul la treabă”.

Panourile pălesc însă în fața organizării și mobilizării din ziua alegerilor. Prin fața secțiilor aflate în Casa de Cultură, școlile și liceele din oraș patrulează o serie de Loganuri de culori diferite dar mereu monocrome. Din ele coboară băieți bine, gelați frumos, la costum bleumarin, toți unul și unul, de nu i-ar deosebi decît mamele lor, care se iau de pensionarii ce stau pe bănci și pe care-i aud că-și dau cu părerea despre „votare”. „Așa vă place? N-aveți unde vorbi?” și întind mîna într-o direcție, avînd telefonul strîns în pumn, de parcă ar fi pe un portavion dirijînd avioanele de luptă.

La secțiile de votare, însă, lumea vine ca la biserică, în zi de duminică. Se merge în familie, în hainele bune, inclusiv cei mici prind un loc, unde supravegherea e mai îngăduitoare, în cabină, să ștampileze buletinul. Singurul lucru din toată secția care te ia cu gîndul de la Moromete e o tabletă nouă, proaspăt desfăcută, unde se scanează buletinele, de o funcționară ce-și mișcă degetul ca un melc în hibernare.

Trenul se leagănă sacadat, tîrîie cu încetinitorul singurul vagon de la Târgu Neamț la Iași. Doi bărbați, tineri, maximum 30 de ani, vorbesc despre alegerile din Movileni. Nu merg să voteze, dar ar vrea să facă o bișniță și să deschidă un butic improvizat vizavi de secția de votare, chiar dacă e ilegal să vinzi băuturi alcoolice în ziua alegerilor, în preajma urnelor. Calculează profitul. „Ciupim mai puțin, că vine Poliția pe-acolo. Dar dacă le dau și tăria cu vinu’, în patru ani cîștig ca independent”.