Vînzătorii de cauze din parcul reginei

Povești fără timbru Niciun comentariu la Vînzătorii de cauze din parcul reginei 4

În Hyde Park din centrul Londrei, vorbitorii în public devin vînzători ai propriilor idealuri. Ei vin aici ca să-și promoveze religia sau cauza, să acu­ze sistemul și să-i facă pe curioși să gîndească. E mai mult decît un ho­bby pentru ei, e un ritual pe care îl repetă cu sfin­țenie în fiecare du­mi­ni­că, înscriindu-se alături de Karl Marx, Vladimir Lenin și George Orwell în istoria parcului. De aproape două secole, Speaker’s Corner (Colțul Oratorilor) e o veritabilă „piață a ideilor”.

Printre statuile parcului, vîntul su­flă frunze îngălbenite. Cu um­bre­lele deschise, turiștii aleargă spre adă­postul stației de metrou sau a ga­le­ri­ei de artă modernă Serpentine, în di­recția opusă. Cele cîteva grade de afa­ră au alungat și ultimele urme de pași de pe alei. În Speaker’s Corner, în­să, oratorii stau zgribuliți ca niște po­rumbei și așteaptă cuminți lîngă pan­cartele lor să se domolească ploaia. Își mai toarnă o cană de ceai din termos sau discută cu însoțitorii lor, as­cunzîndu-și mîinile în buzunare. Stau departe de restul vorbitorilor în pu­blic, ca nu cumva vreunul dintre ei să le răpească auditoriul prin strigăte mai puternice sau mesaje mai șocante. Fie­care e acolo pentru a-și susține propria cauză, idealuri pentru sînt dis­puși să înfrunte frigul și ploaia, ig­no­ranța și chiar batjocura trecătorilor, săptămînă de săptămînă.

Ziua Blonzilor Naturali

Retrasă în colțul ei, Maria de Je­sus Lucungo se îngrijește de propria pancartă, acoperită cu un sac negru de gunoi. Are în jur de 40 de ani și e îmbrăcată într-un palton cu guler de blană, căciulă împletită bej și un ruj roșu țipător. Nu strigă și nu gesticu­lea­ză larg precum alți oratori, ci aș­teaptă timid ca trecătorii s-o întrebe de ce se află acolo. Nu pare genul de persoană pe care m-aș aștepta să o găsesc aici. Cînd mă apropii de ea, rulează în sus sacul de gunoi și lasă cele două hîrtii imprimate, prinse pe un băț de lemn, să vorbească în lo­cul ei. Printre pozele cu nordici blonzi ci­tesc: „Vă rog semnați această pe­ti­ție pentru Ziua Blonzilor Na­tu­ra­li.” Dedesubt se află și explicația: „pentru încurajarea prezervării lor și pen­tru o lună a istoriei albilor pentru oa­menii albi în general. Vă mulțumesc pentru binevoință.” Mă surprinde cauza ei – doamna e de culoare nea­gră.

„Negrii, arabii, indienii, asia­ti­cii, fiecare minoritate din țara asta are propria sărbătoare națională. Dar oa­menii albi ce au? Nu au nimic, nici o sărbătoare dedicată culorii lor, care să le celebreze unicitatea. E ne­drept. De asta mă aflu aici, ca să le susțin cauza. Cineva trebuie s-o fa­că.” Are un accent diferit de cel al britanicilor și, cînd o întreb de unde e, îmi spune că din Angola. Încerc să îi vorbesc pe o portugheză stîlcită și pare încîntată că are cu cine schim­ba cîteva cuvinte în propria-i limbă. Mă încurajează să-mi exersez vo­ca­bu­larul și să-i vizitez țara de origine cîndva, dar nu îndrăznesc s-o întreb cum de tocmai ea susține cauza al­bi­lor după ocupația portugheză și 27 de ani de război civil.

O rog să-mi spună cum o chea­mă și îmi ia agenda să-și scrie nu­me­le, cu degetele înghețate: „Îmi cer scu­ze, nu scriu prea frumos.” Mă ofer să-i întorc favorul și să-i semnez la rîndul meu petiția, dar îmi spune că nu e nevoie. E mai important să-și tran­smită mesajul decît să strîngă sem­nături. „Fiecare rasă are propria frumusețe, propriile caracteristici care trebuie apreciate și păstrate cu grijă. Acum există atîtea căsătorii interra­si­ale, încît rar mai vezi oameni albi, blonzi cu ochii albaștri. Trebuie să păstrăm culoarea celor albi, așa ca tine, și blondul natural.” Ploaia a stat în loc. Maria de Jesus Lucungo scoa­te complet sacul de gunoi mototolit și își continuă răbdătoare campania.

„Va fi mai rău!”

La intrarea în parc, un domn în vîrstă tocmai a terminat de conversat cu niște domnișoare. Stă cu mîi­ni­le la spate, înalt, și-și afișează cu dem­nitate pancarta agățată cu sfoară de un umeraș pe după gît, pe care scrie mare: „It’s going to get worse” („Va fi mai rău”). În spatele lui stau aranjate termosul cu ceai, un scaun de pescar și un diplomat cu articole de ziar și documente pe care le scoa­te atunci cînd trebuie să-și susțină ar­gumentele. Pe hîrtia vidată în plas­tic a adăugat patru imagini ca su­biec­te de pornire în conversațiile cu trecătorii. În timp ce vorbește, arată cu degetul către fiecare dintre ele, aproape didactic.

Viziunea lui nu este, însă, complet pesimistă, ci pare mai mult ne­mul­țumit de anumite aspecte ale lu­mii de azi: „În primul rînd, există pro­blema camerelor de filmat. Londra e unul dintre cele mai monitorizate ora­șe ale lumii, în fiecare moment ești urmărit de o duzină de camere de filmat. Asta e o încălcare a intimi­tății personale, iar rata criminalității nu a scăzut atît cît promitea Pri­mă­ria. La fiecare 1000 de camere de fil­mat, a fost prins un singur infractor, ceea ce înseamnă că Poliția este in­com­petentă, în ciuda tehnologiei pe care o au la dispoziție. Și ce vor ei să facă? Să instaleze și mai multe camere din banii publici. E strigător la cer!” Încălzirea globală, supra­po­pu­larea pămîntului, politica externă a S.U.A., toate sînt semne că lumea, așa cum o știm noi, e în schimbare. Iar el predică împotriva schimbării de peste un deceniu.

„Cunosc locul ăsta de 40 de ani. Cînd eram mic, obișnuiam să vin în Speaker’s Corner cu bunicul și să ascultăm discursurile de aici. Era un fel de tradiție – unii se duceau la bi­serică, noi veneam aici să petrecem o zi întreagă de relaxare și introspec­ție.” Nu-și propusese niciodată să devină la rîndul lui orator, dar oca­zia i s-a oferit în urmă cu 15 ani, în timpul unei ninsori. „Eram în autobuz, în drum spre casă, și ne-am tre­zit toți pasagerii că eram invitați să coborîm. Șoferul a spus că nu poate înainta, tot traficul e oprit din cauza «tipului nepotrivit de zăpadă». Nu ne-a venit să credem – există vreun tip potrivit de zăpadă pentru transportul londonez?” Cînd a coborît în stație, a dat peste reclama primei pa­gini a unui ziar, care declara: „Va fi mai rău”, și și-a spus că e un titlu foarte potrivit situației. L-a rulat, l-a pus la subraț, iar în timp ce mergea cu metroul i-a venit ideea să-l eta­le­ze. Oamenii au rîs, iar el a început să le vorbească. „De atunci, vin cu ace­eași pancartă în parc. Evident, am tras-o la xerox ca să nu se strice ori­ginalul de la uzură, și nici nu vin chiar în fiecare duminică. Dar încerc.”

Domnul cunoaște istoria parcului foarte bine și povestește cum Mar­ble Arch, monumentul din apro­pi­e­re, marca marginea Londrei, unde era pe vremuri locul de spînzură­toa­re al orașului, apoi districtul măcela­ri­lor. A fost cumva natural ca oamenii să se adune aici, la periferie, pentru proteste și dezbateri, încă de la în­ceputul secolului al XIX-lea. În 1855, în Hyde Park au avut loc revolte îm­potriva „Sun­day Trading Bill” („Ac­tul co­merțului de duminică”), care interzi­cea vînzarea și cum­pă­rarea de produse în singura zi liberă a mun­ci­torilor de rînd. Unsprezece ani mai tîr­ziu, 200.000 de oameni se adunau aici pentru a cere dreptul la vot, în­tr-un protest care a necesitat intervenția a 1.500 de polițiști și a ar­ma­tei. „Înainte se întruneau în jurul unui copac, numit Copacul Re­for­mei, du­pă Liga Reformei care organizase pro­testele. Cineva stătea în fața copacului și vorbea, iar oamenii care nu mai încăpeau în jurul lui se urcau pe crengi să asculte. Din pă­ca­te, copacul era deja uscat și gol pe dinăuntru și cineva a aruncat o ți­ga­ră în interiorul lui. Stația de pompieri era chiar în apropiere, dar nu l-au putut salva. Copacul a ars complet, dar stația în­că mai există.”

În timp ce povestește, i se citește mîndria pe chip. Acum și el face par­te din seria marilor oameni care au ve­nit aici să anime imaginația cu­ri­o­șilor. „Să mă cauți în «Ghidul de călătorii – Londra» a lui Dorling Kindersley. Am o poză acolo, la secțiunea dedicată Speaker’s Cor­ner, pe la pagina 207 sau 211, nu mai știu exact.” Din cînd în cînd în­toar­ce iritat privirea spre tipul din apro­pi­ere care vorbește la megafon. „Avem reguli, să știi, sîntem civilizați. Exis­tă și un regulament undeva la intra­rea în parc: fără megafoane! Trebuie să-ți atragi auditoriul doar prin voce și idei. Ce s-ar alege de locul ăsta dacă toți am veni cu sisteme de so­no­ri­za­re din ce în ce mai mari?”

Infractorul legilor nescrise 

În jurul irlandezului care face abuz de tehnologie s-a adunat o mul­țime de oameni. Stă cocoțat pe o sca­ră mare, de metal, și își ține un ge­nun­chi îndoit în postură de luptător. Gesticulează larg cînd vrea să atragă atenția, apoi se lasă cu un cot pe mar­ginea scării ca să șoptească în megafon povestea vieții lui. Nu pare a fi pregătit un subiect anume de dis­cu­ție, ci așteaptă ca mulțimea să-l în­tre­be ce părere are despre diferite pro­bleme. „Sînt profesor de științe politice la o universitate de aici, din Londra, și le spun mereu studenților mei că nu îi cred în stare să țină un discurs pînă nu exersează în Spea­ker’s Corner. Abia aici afli dacă ai stofă de orator, dacă poți să păstrezi interesul celor care te ascultă.”

Doi tineri arabi sînt, însă, puși pe șotii și vor să-i strice concentrarea. Îl întrerup în mijlocul frazei să-l în­tre­be unde s-a tuns sau dacă e ho­mo­sexual, iar irlandezul le răspunde pe același ton că nu sînt genul lui. Discursul ia o tentă naționalistă, des­pre cum a călătorit în toată lumea, a locuit New York și Rio, dar tot Ma­rea Britanie îi pare mai frumoasă, apoi să înceapă să cînte: „Danny, băiete,/ Fluierele, fluierele te chea­mă/ Din vale în vale…” Între timp, tinerii încep să înghesuie frunzele cu piciorul sub scara lui și să se pre­facă a cere o brichetă din public. Pro­fesorul se arată enervat, dar e distras de un african din apropiere, care nu a reușit să atragă atenția asupra scla­viei economice moderne prin ți­pe­te­le lui și acum își acuză vecinul de lașitate, fluturînd în aer o umbrelă roșie. „Te disprețuiesc! Te voi ignora, tu cel care țipi în spate!”, ripos­tea­ză cel din vîrful scării.

Irlandezul își termină cîntecul des­pre plaiurile verzi pe care a crescut, apoi mulțumește publicului și își strînge scara. În urma lui, mulțimea se împrăștie. Mai sînt destui oratori care să anime publicul: un grup îm­prăștie pliante despre libertatea pe care o au de fapt femeile islamice, un altul propovăduiește întoarcerea la Ii­sus, bărbatul cu umbrelă roșie țipă des­pre sclavie iar un vagabond, cu coar­ne de diavol, e fericit că are cu cine dis­cuta despre greutățile vieții. Pe gardul din fața lui scrie mare: „Bri­ta­nie, întoarce-te la DUMNEZEU sau vei fi cucerită.”

Anca MATCOVSCHI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top